Irealitati, din nou

Ore de nesomn cat doua zile... Paradoxal, tocmai in nesomn privesc oamenii, lumea, cerul, toamna; si iar am impresia ca vad haite de caini negri, cand sunt doar umbre, si-mi simt oboseala pana in respiratie. Ascult muzica disperat... sunt sunete, armonii care ma mentin treaza, imi poarta pasii, si-mi creaza gandurile...

„Si cerul se-aproie si cade pe mine! E bine!” Si privesc cerul, si stiu ca e bine... amintirea unui concert care a fost, sau va fi...

Metroul... fiecare avansare este o trecere prin locurile trecute de cei din vagoanele de dinainte, fara a simti nicio schimbare in timp si spatiu, si o viteza care uneori mi se pare ca ar creste ca intr-un film dintr-o alta realitate, pe masura ametelii care ma cuprinde... might kryptonite...

Geamul masinii care ma desparte de exterior este inca o aparare de ameteala si frigul realitatii; o femeie deschide ziarul, cautand avid o pagina anume - ma intreb ce poveste urmareste; altcineva cauta o melodie – oare cat resimte regasire, amintire, energie in ea... oameni grabiti, multi abia isi incep ziua, umbrele felurite, ploaie, niciun zambet. Toamna aduce negru si pamant, ca si cand culorile vesele nu pot tine de cald.... si mai multe masini, ca intotdeauna cand ploua... femei care par ieftine, femei care par scumpe, barbati pierduti in anonimat... Oboseala imi exacerbeaza simturile; lumina incepe sa doara... langa mine, o femeie miroase a primavara...

Cafeaua alunga orice fel de paralizie; gandurile si gesturile mele incep s-o ia razna, si ziua devine si mai productiva.... cursuri, ore de biblioteca, dialoguri.

Apoi drumul spre casa, aceleasi melodii care ma mentin in viata... stadionul national in reinventare, si gandul egocentrist, absolut stupid si de neoprit ca evolutia premier league din acest sezon, se desfasoara astfel incat sa pot vedea eu united in acea finala europaleague care se va intampla peste doi ani. O plimbare prin parc, cerul cazut - mai aproape ca niciodata... acasa...