Paul Hunter
14 oct 1978 – 9 oct 2006
Pentru ca vreau sa mi-l amintesc prin existenta lui, si nu prin moarte…
Welsh Open -- 1998/ 2002
British Open -- 2002
Masters -- 2001/ 2002/ 2004
"[De altfel] albastrul nu e o culoare, e si el o liniste." (Nicolae Steinhardt)
Am urmarit asadar concertul aniversar – la implinirea varstei de 80 de ani – pe scena palais de congres din paris. Este ciudat cum parea atat de batran pe scena ; dar vocea aceasi. Nu am privit...am ascultat doar. Asa cum nu l-am putut privi indelung nici pe Adamo, cu fiul sau, invitati recent la o emisiune pe tv5.
Si este ciudat cum pentru mine eminescu va arata mereu ca in acea poza de la 19 ani, audrey hepburn ca in roman holiday, paul newman va avea intotdeauna chipul din the sting, adamo imaginea din pozele colectionate de mama in tinerete, marin sorescu nu va avea deloc, iar nichita vreo doua-trei...
Pentru ca este ciudat cum nu pot privi anumite fiinte ca imbatranind – fie ca se conserva tinere printr-o imagine, prin voce, sau traindu-mi alaturi zi de zi. Fiinte la a caror varsta nu ma pot adapta, pentru ca este de neconceput sa dispara, pentru ca in viata care pentru noi trece, ei trebuie sa reprezinte reperul, refugiul imobil care va fi intotdeauna acolo, asteptandu-te printr-o o secventa dintr-un film, o melodie, cuvinte, ori doar o mangaiere cand plangi, cand suferi, sau in momente cand iti amintesti ca si ei sunt oameni...
Sau poate este teama ca varsta lor este oglinda varstei tale, ca trecerea lor prin viata, inseamna si imbatranirea ta – o constientizare, poate brusca, a propriei tale existente, asa cum kyo din la condition humaine a lui malraux, are revelatia propriei existente ascultandu-si vocea inregistrata – momente identice, prin dedublarea din tine, si perceperea imaginii tale din exterior ; si, prin iesirea din tine, renuntarea la a raporta totul la propria persoana, amestecul cu Ceilalti, abdicarea de la a fi special, devenind din « eu », persoana a III-a.
Si uneori, unul dintre acesti oameni nemuritori moare. Personal sau nu, ti-a devenit nemuritor prin scrieri, melodii, sau imagini, ori pentru ca ti-a fost fizic alaturi de-a lungul timpului, ascuns sau nu, mereu parte din viata ta.
Si pentru moment universul se naruie, pierzi echilibrul, stabilitatea si refugiul; nemuritorul tau a fost om, si tu nu ai vazut. Sau nu ai vrut. Si intrebarile... tristetea, durerea, remuscarea. Si dorul. Si promisiunea ca nu vei uita. De el, de ceilalti - deodata efemeri, din viata ta. Si daca esti destul de norocos vei stii ca a fost mandru de tine, doar pentru ca te iubea, si dragostea e oarba, si cand iubesti nu judeci, poate doar critici constructiv. Iar daca nu esti, nu poti decat sa te intrebi daca ceea ce ai lasat in urma pana acum - trecutul si prezentul tau l-ar fi putut face mandru de tine. Si poate te rusinezi putin. Si promiti din nou ca nu vei uita ca a fost, ca intr-un fel sau altul va fi mandru de tine – pentru ca iti este inca dor de el, pentru ca uneori plangi, pentru ca intr-o zi cu ploaie ai preferat caldura de acasa in locul responsabilitatii. Dar vei uita. Pana la urmatorul nemuritor...
Quant au hasard des jours,
Je m'en vais faire un tour,
A mon ancienne adresse,
Je ne reconnais plus,
Ni les murs, ni les rues,
Qu'y ont vus ma jeunesse,
En haut d'un escalier,
Je cherche l'atelier dont plus rien ne subsiste,
Dans son nouveau décor,
Momtmartre semble triste,
Et les lilas sont morts...