Cateva ore ramase pana cand ceea ce traiam virtual mi se intampla in realitate: Caro Emerald in concert. Atatea seri in care mi-am organizat propriul concert Caro pe youtube, ascultand melodii interpretate live in studio, minunandu-ma de fiecare data de vocea ei zambitoare si tandra, careia i se potrivesc perfect ritmurile de jazz, atmosfera de inceput de secol XX, versurile, sentimentul de vacanta, de armonie, de "totul este posibil" si mutat muntii din loc. Totul la ea i se potriveste si mi se potriveste deopotriva, si cu cat ascult Caro mai des, cu atat ma cucereste mai mult.
Ah, ce sentiment de entuziasm nebun ma cuprinde! Fericire sau ceva gen... mai sa-mi pierd controlul cuvintelor...
"And every thought i have turns the language blue..."
Am fost zilele trecute la Cafe at Foyle's pentru o serata de jazz cu Zhenya Strigalev/Liam Noble Duo. Nu stiam ce si cum, dar am fost, sunt incantata si de muzica si de atmosfera: un soi de jazz avangardist, un neo-jazz, unde saxofonul este in disonanta cu pianul, antrenand urechea in a percepe doua feluri de linii melodice concomitent, iar creierul in alegerea uneia pe care sa o urmeze constient. Pentru ca pianul era in surdina, am ales saxofonul - un fel de anti-muzica, dintr-un instrument pe care in mod obisnuit il percep ca romantic. Duo-urile au alternat cu solo-urile ilustrand maiestria fiecarui muzician, si mi-au incantat in sfarsit simturile (- pana atunci putin inhibate de ceea ce percepeam a fi dezacord), alaturi de aroma de cafea, vanilie sau ceai de lamaie care m-a inconjurat de la vecinii de muzica si lectura. Mai mult nu ma pricep sa spun, decat ca Foyle's Cafe este un fel de amestec intre cafenea si sala de lectura, un loc de stat, savurat o carte asortata cu ciocolata calda, inghetata si jazz, intr-o atmosfera unde sunetele muzicii si cuvintele cartii se percep deosebit - o sinestezie aproape totala.
(sursa foto: laptopfriendlycafes.com)
Despre faptul ca dupa concert am vizitat libariile Foyles - care se intind si se inalta pe vreo 4 niveluri, ca m-am simtit saraca si nefericita, ca mi-as fi dorit nshpe mii de carti, ca desi aproape toata viata mea inseamna carti, inca mai am atatea de stiut, nu mai "zic" nimic...
Ad Libitum -- Un nou inceput, Sala Radio, 17 februarie 2012 Program:J. Haydn -- Cvartetul în sol major, op. 74 nr. 3, Călăreţul L. van Beethoven -- Cvartetul în do minor, op. 18 nr. 4 J. Sibelius -- Cvartetul în re minor, op. 56 - Voces Intimae
A fost minunat; am fost si nu am fost in sala: am calatorit in locuri dragi, am privit dansuri, si fluturi, si campii pictate, am alergat prin iarba si am creat povesti; cu privirea catre cei patru - pe arcusurile carora mi-am lasat sufletul pentru doua ore, sunetele s-au transformat in imagini si suras. Si magie, inexplicabil, inexprimabil: in copilarie, printre castele audio ale parintilor pe care le ascultam pe ascuns, exista una la care tineam in mod deosebit - era verde aprins (singura pata de culoare printre casetele negre sau gri), basf, si continea muzica clasica; iar printre bucatile de muzica clasica, era o secventa care ma cutremura, la fiecare ascultare -- simteam cum fiecare bucata din fiinta mea tremura de emotie; nu am stiut niciodata cine sau ce este.
Aseara, cumva, umbra unei intrebari mi-a trecut prin gand: "daca... totusi?". Am ignorat-o, si m-am cufundat din nou in muzica si in scaun. Si s-a intamplat; la bis. Dintre toate melodiile din lume, ei au ales-o pe EA; dintre toate compozitiile care exista, ei au interpretat-o in memoria lui Adrian Berescu, pe EA. M-am simtit prabusindu-ma, desi stateam deja pe scaun, si cred ca tremurul mainilor mi l-am ascuns, doar ochii s-au impotrivit discret. Nu stiu cum as putea reda nebunia si disperarea cautarii, sau daca o voi mai trai vreodata. Am regasit-O asadar acasa; ma astepta la mai putin de o ora de cautare.
Am mai intalnit, desigur, melodii care m-au cucerit si obsedat, dar ACEASTA melodie face ce vrea din mine: sunt neputincioasa, nu ma pot impotrivi, ma distruge si ma repara; ma surprind zambind pe masurile seninatatii, ale albastrului pe care il emana acordurile de inceput, apoi urmeaza partea ACEEA: si ma prabusesc, si invariabil plang, si tristetea intregii lumi irumpe odata cu sunetele, coplesitoare, strivitoare, si-mi simt sufletul sfasaiat, si-mi pierd respiratia, dar raman fermecata, vrajita, indragostita, si o mai ascult o data; si iar, si iar, si o noapte intreaga, si mereu, pana...
Pare a fi un an al concertelor la noi, si cu fiecare plimbare prin oras, mai adaug un nume pe lista concertelor de neratat; dupa organizari si reorganizari, si rationalizari indelungi, gandiri si razgandiri, am redus lista la:
* pink martini --> 17 iulie, ciuc summer fest, bucuresti --> pink martini goes without saying, ca sa zic asa, in maniera monty-pythonista
* gotan project --> 25 iunie, sala palatului --> cam asa suna pasiunea
* nouvelle vague --> 4 noiembrie, royal albert hall --> tare mult as vrea sa ascult cel putin 'in a manner of speaking' live; probabil n-o sa se-ntample.
* nigel kennedy --> 3 noiembrie, royal albert hall --> dupa jazz, vreau sa-l vad si pe nigel kennedy varianta vivaldi classic; probabil n-o sa se-ntample.
* vanessa mae --> 29 noiembrie, sala palatului --> pt sentimentele electrice pe care le simt cand o ascult
* quantum leaps --> as merge aproape oriunde s-ar tine, aproape oricat ar costa... sunt formatia romaneasca a momentului pt mine...
********
“If I were not a physicist, I would probably be a musician. I often think in music. I live my daydreams in music. I see my life in terms of music. ... I get most joy in life out of music.” (Albert Einstein)
(where does music touch you - just.K @ flickr.com)
Grupo Compay Segundo Arenele romane, Bucuresti 21 iulie 2009
Din septembrie anul trecut am crezut ca dupa experienta Leonard Cohen nu ma voi mai putea pierde vreodata in vreun alt concert live, in afara urmatorului concert Leonard Cohen. Acum doua seri am trait insa, si un alt fel de hipnoza : nu a fost o transa a tacerii, a coplesirii evlavioase in fata vocii si a versurilor, ci una de in-salbatacire, descatusare, eliberare.
Daca asteptarea concertului a adus acorduri serene a ceva gen jazz in surdina, de prima melodie pana la ultima, Compay Segundo nu au facut decat sa pompeze prin venele noastre acorduri, sange cubanez, dansuri traditionale sau tribale, zambet, ritm.
Amfitionul, si totodata una dintre vocile grupului este genul de persoana care ar fi putut convinge si un sfant sa comita o faradelege, si nu datorita senzualitatii – se pare ca cineva acolo sus a hotarat sa ii predomine doar talentul artistic, ci datorita faptului ca emana lumina, bunadispozitie, energie coplesitoare ; nu conta ca poate apauzi sau canti total afon, ori ca miscarile nu corespund melodiei, privindu-l aveai impresia ca esti perfect, ca apartii acelui moment, acelui loc, ritmului. Este extraordinar cum, cu povestile de dinaintea fiecarei melodii, privind geneza cantecului, si referirile continue la Compay, a reusit sa readuca pe scena un om mort de cativa ani, doar prin puterea evocarii, fara imagini, fara translator, doar prin cuvinte si muzica.
Cu siguranta majoritatea spectatorilor erau acolo pentru a simti muzica, dar transpunerea, transformarea, a fost imediata, de la primul acord intampinat cu aplauze, si continuat cu batai ritmice din mana sau picior, pana la sunetul de final incheiat cu audienta in picioare dansand efectiv, sau doar miscandu-si trupul timid, cu totii aducandu-i omagiu lui Compay : « Compay !Compay ! »
Numai ‘sentimentalisme’ despre concert, pentru ca virtuozitatea fiecarui membru al grupului este evidenta ; inregistrari, premii si faima sunt destule pentru a convinge.
A fost ceva impresionant, ametitor ; as repeta experienta oricand… m-am simtit traind, si a fost incantator…
nigel kennedy quintet bucharest masters of jazz festival 24 nov 2008 - sala palatului
Imi place Nigel Kennedy; nebunia lui, muzica, atitudinea, jazzul, Aston Villa, gesturile lui absolut adorabile. Insa, concert-ul Nigel Kennedy Quintet de acum doua seri, mi-a parut a fi o experienta de « o data in viata » - in sensul ca un singur concert este destul pentru a descoperi si omul si muzica.
Poate am gresit eu ca m-am imbuibat cu muzica lui toata ziua ante-concert, incat muzica nu m-a mai surprins cu nimic ; am apreciat virtuozitatea, ritmul si improvizatia, insa doar atat.
Este o stare de ritm pur care doar atrage, fara a coplesi ascultatorul : iti permiti sa gandesti, sa respiri, sa scrii, sa privesti publicul, fara a avea sentimentul sau teama ca pierzi ceva iremediabil, ca rasuflarea ta acopera un sunet de neregasit altfel – or eu, dupa orele petrecute cu muzica lui, asteptam sa ma copleseasca, sa-mi taie resuflarea, sa vad, sa aud si sa gandesc muzica.
Poate a fost si structura sau mai degraba contextul concertului in sine, care nu permitea deconectarea totala de exterior, pentru ca Nigel Kennedy este un stil - aparte, ce-i drept, de a se apropia de public. Poate conteaza spectacolul inaintea muzicii.
M-am regasit totusi in multi dintre cei de langa mine, care traiau ritmul precum il traisem eu toata ziua : poate ca ascultau pentru prima oara, sau chiar reusisera sa se piarda in atmosfera. Pentru ca este o muzica de atmosfera.
Poate muzica lui trebuie ascultata cu pauze de timp pentru a redesoperi extazul ritmului. Poate concertul leonard cohen mi-a schimbat simtirea muzicii. Poate a fost semni-obscuriatatea din sala, cand eu am nevoie de intuneric. poate a fost doar un moment.
Si totusi... inca mai ascult Nice bottle of Beaujolair, innit.
