Am asteptat meciul dintre Kazakhstan - Anglia cu nerabdarea cu care astepti intalnirea cu un prieten de care te-ai departat; o carte draga pe care o recitesti; o parte pierduta din tine, de care ti-a fost atat de dor, si pe care ajungi sa o regasesti.
Mi-este dor de United, de Echipa, de Premier League; mi-e dor si de John terry si Petr cech, de Fer torres si de Stevie gerrard, de Agbo desigur, si Phil Brown. Mi-e dor sa blestem si sa ocaresc Eurosport-ul cand nu transmitea vreun meci pe care l-am asteptat cu nerabdare, si echipele distrugatoare de pronosticuri, pe Park si pe Kuszczak, si uneori si pe Sir.
Asa am aflat ca, fara sa stiu, numaram zilele raportat la meciurile din fiecare weekend, ca este putin debusolant sa ramai fara reperele cu care te-ai obisnuit de atatea luni, ca meciurile din PL devenisera ele insele repere. A ramas un gol pe care il umplu cu meciuri din sezonul trecut, cu Febra stadioanelor a lui Nick Hornby, cu insemnarea numarului de zile trecute de la finala Champions League... ceea ce a inceput ca o joaca s-a transformat in boala; si a venit si momentul cand doare al naibii, dar nu as renunta la ea pentru nimic in lume.
Nu pentru ca ar fi un Mod de viata, ci pentru ca este un Sens in viata. Pentru ca viata mea este un imens puzzle format din diferite si multe sensuri... marete sau banale, convergente sau nu, hotarate sau ezitante, terne sau colorate, ele sunt motivul pentru care zambesc vietii in fiecare inceput de zi...
***
