(ed. Polirom, 2005)
Ma dezamagesc putin cartile de cateva ore...pentru ca transpunerea in personaj, oricat de intensa, este prea scurta, nu se ajunge la o identificare afectiva la fel de intensa ca in cazul romanelor care dureaza zile. Desi scrisa la persoana I singular, nu ramane decat o poveste spusa de o prietena, la o cafea poate.
"Uimire si cutremur" nu este o carte despre Japonia sau vreun ghid cultural; este o poveste despre un context si niste perspective - un an de lucru la compania ‘Yamamoto’.
Ce este deosebit la acest roman, este descrierea Japoniei din interior, raportata la exterior sau extern, la cultura occidentala; citita in registru ludic pare o poveste amuzanta, dar dincolo de acest prim sens, se regaseste dublul-limbaj si dimensiunea ironica a povestirii, iar scrierea asumat autobiografica, si redata la pers.I sg, augmenteaza intensitatea trairilor personajului narator, mai ales daca esti un obisnuit al universului scrierilor lui Amelie Nothomb.
Firul epic este destul de simplu, fiind rezumat de Amelie insasi la un moment dat, pe parcursul romanului : ”Să recapitulăm. Copil fiind, voiam să devin Dumnezeu. Foarte repede, am înţeles că ceream prea mult şi-am mai turnat puţină agheasmă-n vin: aveam să fiu Isus. Mi-am dat seama curînd că era o ambiţie excesivă şi-am acceptat să „mă fac" martir cînd voi fi mare.
Adultă, m-am hotărît să fiu mai puţin megalomană şi să lucrez ca interpretă într-o companie japoneză. Vai, era prea mult pentru mine şi a trebuit să mai cobor o treaptă, devenind contabilă. Nimic însă nu putea încetini fulgerătoarea mea coborîre socială. Am fost aşadar mutată pe post de a cincea roată la căruţă. Din nefericire — ar fi trebuit să-mi dau seama -, a cincea roată la căruţă, pentru mine, tot prea mult era. Am fost atunci învestită cu misiunea finală: curăţarea budelor.”
Dincolo de stilul savuros, aparent auto-ironic, dar in esenta sarcastic privind experienta japoneza, se ascunde insa o dezamagire ; dezamagirea nepotrivirii dintre Japonia copilariei, fata de care Amelie a fost intotdeauna nostalgica, si Japonia perioadei adulte. Copilului de altadata, si imaginii idilice a aminitilor din Japonia copilariei se opun realitatea descoperita ca adult, maturizarea si intoarcerea perspectivei in raport cu obiectul interesului; caci, desi aflam in ‘Biografia foamei’ ca Amelie a explorat imprejurimile casei si gradinilor in care locuia in copilarie, nu a intalnit insa niciodata acea latura a culturii japoneze – cultul muncii, al intreprinderii, si poate ca atunci nici nu l-ar fi inteles:
* Nu mă puteam mulţumi să aştept seara de 7 ianuarie şi să plec după cîteva strîngeri de mîini.
Intr-o ţară în care pînă de curînd, cu contract sau fără, erai în mod automat angajat pe viaţă, nu părăseai un loc de muncă fără a îndeplini toate formalităţile.
Ca să respect tradiţia, trebuia să-mi prezint demisia la fiecare treaptă ierarhică, adică de patru ori, începînd cu partea de jos a piramidei: mai întîi lui Fubuki, după aceea domnului Saito, apoi domnu-lui Omochi şi, în final, domnului Haneda.
M-am pregătit mental pentru această ceremonie. Era de la sine înţeles că voi respecta cu stricteţe marea regulă: să nu mă plîng.
Inspre final, aflam ca degradarea Ameliei a fost tolerata de catre superiorii japonezi dintr-un paradox : din respect pt deciziile lui Fubiki – sefa ei directa, pt ca hotararile subalternilor nu se contrazic.
Tema centrala a scrierii, dincolo de povestea propriu-zisa, este toleranta si empatia : eroina isi raporteaza trairile la sentimentele si perceptia occidentala ; pe de alta parte, colegii niponi presupun ca asumarea unui post intr-o firma japoneza inseamna, sau implica automat si asumarea diferentelor culturale, integrarea prin adaptarea la traditiile japoneze. Si, desi se pare ca nu este chiar asa, degradarea in functie a survenit tocmai pt ca Amelie a fost tratata ca o japoneza ; in niciun moment vreun coleg sau superior nu s-a raportat la valorile occidentale, poate pentru ca nu cunosteau ale valori decat cele proprii, sau poate pt a-i pedepsi indrazneala de a crede ca se poate potrivi intr-o firma japoneza.
* La sfirşitul zilei, ar fi fost o meschinărie să mă gîndesc că nici una dintre competenţele pentru care fusesem angajată nu-mi servise la nimic. La urma urmei, tot ce voisem era să lucrez într-o întreprindere japoneză. Şi reuşisem.
Am avut impresia că petrecusem o zi excelentă. Zilele care au urmat mi-au confirmat-o.
Nu înţelegeam deocamdată care era rolul meu în această întreprindere, dar îmi era indiferent. Domnul Saito părea să mă considere lamentabilă, ceea ce-mi era şi mai indiferent.
* L-am urmat într-un birou gol. îmi vorbi cu o mînie care-l făcea să se bîlbîie:
— Aţi indispus profund delegaţia firmei prietene! Aţi servit cafeaua cu nişte formule care sugerau că vorbiţi japoneza la perfecţie!
— Dar n-o vorbesc chiar aşa de rău, Saito-san!
— Tăceţi! Cu ce drept vă apăraţi? Domnul Omochi e foarte supărat pe dumneavoastră. Aţi creat o ambianţă execrabilă în şedinţa de azi-dimineaţă: cum ar mai fi putut partenerii noştri să se simtă în siguranţă, cu o albă care le înţelege limba? începînd din momentul ăsta, nu mai vorbiţi japoneza.
Am făcut ochii mari.
— Poftim?
— Nu mai ştiţi japoneza. E clar?
— Păi Yumimoto m-a angajat tocmai pentru că ştiam limba!
— Nu mă interesează. Vă ordon să nu mai înţelegeţi japoneza.
— Imposibil. Nimeni nu se poate su-pune unui astfel de ordin.
— Există întotdeauna un mijloc de a te supune. Asta ar trebui să înteleagă creierele occidentale.
* In consecinţă, trebuia să găsesc un mijloc de a îndeplini ordinul domnului Saito. Mi-am sondat creierul în căutarea unui strat geologic propice amneziei: existau oare astfel de subterane în fortăreaţa mea neuronală ? Vai mie, edificiul meu cerebral avea puncte forte şi puncte slabe, turnuleţe şi fisuri, spărturi şi şanţuri cu apă, dar nimic care să-mi permită îngroparea unei limbi pe care-o auzeam vorbită fără încetare.
Pana si elogiul femeii japoneze este realizat, judecat dintr-o perspectriva occidentala, toate comparatiile si contrastele fiind subintelese cultural, de catre cititor.
* Nu: dacă japoneza trebuie admirată - şi trebuie - e pentru că nu se sinucide. Conspiraţia îndreptată împotriva idealurilor sale începe încă din fragedă copilărie. I se toarnă mortar în creier: „Dacă la 25 de ani nu eşti măritată, o să ai toate motivele să-ţi fie ruşine", „ dacă rîzi, eşti lipsită de cuviinţă", „dacă faţa ta exprimă vreun sentiment, eşti vulgară", „dacă menţionezi existenţa vreunui fir de păr pe corpul tău, eşti obscenă", „dacă un băiat te sărută pe obraz în public, eşti o curvă", „dacă mănînci cu poftă, eşti o scroafă", „dacă îţi place să dormi, eşti o vacă" etc. Astfel de precepte ar fi anecdotice dacă n-ar corupe gîndirea. [...]
Nu voi putea enumera toate îndatoririle tale niciodată, pentru simplul motiv că fiecare minut din viaţa ta este supus unei obligaţii aparte. De exemplu, chiar aflîndu-te singură la toaletă pentru umila nevoie de a-ţi uşura vezica, vei avea obligaţia să veghezi ca nimeni să nu audă susurul pîrîiaşului tău: va trebui aşadar să tragi apa încontinuu.
Citez acest caz ca să înţelegi următorul lucru: dacă pînă şi domenii atît de intime şi insignifiante ale existenţei tale sînt supuse unei reglementări stricte, pregăteşte-te, în consecinţă, pentru amploarea restricţiilor care vor apăsa asupra ta în momentele esenţiale ale vieţii tale.
Ti-e foame? Nu mînca, gustă - căci trebule să rămîi zveltă, nu pentru plăcerea de a vedea oamenii întorcînd capul pe stradă după silueta ta (n-o vor face), ci pentru că e ruşinos să ai rotunjimi. [...]
Clipa nu înseamnă nimic, viaţa ta nu înseamnă nimic. Orice durată mai mică de zece mii de ani nu înseamnă nimic. [...]
De fapt, e mai bine să eviţi voluptatea, fiindcă te face să transpiri. Nimic nu-i mai ruşinos decît sudoarea. Dacă-ţi mănînci strachina de găluşte fierbinţi cu înghiţituri mari, dacă te laşi pradă patimii sexului, dacă-ţi petreci iarna picotind lîngă sobă, vei transpira. Şi nimeni nu se va mai îndoi de vulgaritatea ta.
Intre sinucidere şi transpiraţie, nu ezita. Pe cît de nobil e să-ţi verşi sîngele, pe atît de abject este să verşi sudori. Dacă îţi dai moartea, nu vei mai transpira niciodată şi angoasa ta se va sfirşi pentru totdeauna.
Niponul, în schimb, nu e un asfixiat. In el n-a fost distrusă, încă din pruncie, orice urmă de ideal. El posedă unul dintre drepturile umane fundamentale: acela de a visa, de a spera. Pe care îl şi exercită. îşi închipuie lumi himerice în care el este liber şi stăpîn.
Japoneza nu beneficiază de acest recurs, dacă e bine educată - şi cele mai multe dintre ele sînt. I-a fost amputată, ca să zicem aşa, această facultate esenţială. De aceea îmi proclam admiraţia profundă pentru orice niponă care nu s-a sinucis. Din partea ei, a rămîne în viaţă, este un act de rezistenţă la fel de dezinteresat pe cît de sublim.
Asadar, normalul nostru este o incalcare a bunei cuviinte la ei, ilogicul este logic, iar sentimentele si sentimentalismul la serviciu, prietenia sau consolarea intre colegii de serviciu sunt inexistente. Si cum ar fi putut fi altfel daca munca intr-o intreprindere japoneza pare a nu fi altceva decat un proces de robotizare a omului ; nu a muncii sau performatelor sale, ci a lui insusi, ca fiinta.
* Am avut parte de-o săpuneală meritată: mă făcusem vinovată de grava crimă de iniţiativă.
* Fubuki avea mare dreptate: apucasem pe o cale greşită, cu domnul Tenshi. Redactasem un raport despre unt: mare brînză! Spiritul meu nu era din stirpea cuceritorilor, ci din rasa vacilor ce pasc facturi pe pajişte, aşteptînd să treacă trenul izbăvirii. Ce bine era să trăieşti fără orgoliu şi fară inteligenţă!
* — Ştiu eu prea bine. îmi porti atîta pică de cînd te-am denunţat vicepreşedintelui pentru afacerea cu produsele lactate încît te-ai hotărît să mă ridiculizezi în mod public.
— Pe mine mă ridiculizez, nu pe dumneavoastră.
— Sînt şefa dumitale directă şi toată lumea ştie că eu ţi-am dat postul ăsta. Aşadar eu sînt responsabilă pentru ceea ce faci. lar dumneata o ştii foarte bine. Te comporţi la fel de josnic ca şi ceilalţi occidentali: pui vanitatea personală mai presus de interesele companiei.
* Pentru ea, nu încăpea îndoială: singurul meu scop fusese răzbunarea. Mergînd să-i contemplu lacrimile la toaletă, voisem să-i plătesc cu aceeaşi monedă.
Aş fi vrut atît de mult să-i deschid ochii, să-i spun: „De acord, a fost o prostie şi o stîngăcie, dar vă conjur, credeţi-mă: n-am avut nici o altă motivaţie decît simpla, cinstita şi prosteasca omenie. Pînă nu demult vă purtam pică, aşa-i, şi totuşi, cînd v-am văzut umilită cu atîta mîrşăvie, n-a mai fost loc în sufletul meu decît pentru elementara compasiune. lar inteli-gentă cum sînteţi, nu se poate să nu ştiţi că, din toată compania, nu, din lumea întreagă, nimeni nu vă stimează, nu vă admiră şi nu e subjugat de farmecul dumneavoastră ca mine!".
Nu voi şti niciodată cum ar fi recţionat dacă i-aş fi declarat toate astea.
Pentru a compensa lipsa apropierii umane, Amelie isi inventeaza un sistem de apararea impotriva de-sentimentalizarii, un mod de evadare singura evadare nu a fost intearctionarea umana, ci evadarea in peisaj
* Asta mi-era pe plac, deoarece chiar lîngă uşa liftului era un imens perete de sticlă. Mă jucam, în acele clipe, „de-a saltul în peisaj".
Imi lipeam nasul de fereastră şi, mental, mă lăsam să cad. Oraşul era atît de departe dedesubtul meu: pînă să mă strivesc de sol, mi-era îngăduit să privesc o grămadă de lucruri.
Imi găsisem vocaţia. Sufletul meu înflorea datorită acestei munci simple, utile, umane şi propice contemplatiei. Mi-ar fi plăcut să fac asta toată viaţa.
* Nu-mi mai rămînea decît să-mi lipesc fruntea de sticlă şi să mă arunc pe fereastră. Sînt singura persoană din lume căreia i s-a întîmplat acest miracol: defenestrarea mi-a salvat viata.
Fărîme din trupul meu trebuie să mai fie şi azi risipite prin tot oraşul.
* Cîtă vreme vor mai exista ferestre, pînă si cea mai măruntă fiinţă omenească de pe pămînt îşi va avea partea sa de libertate.
Pentru o ultimă oară, m-am aruncat în gol. Mi-am privit corpul căzînd.
După ce mi-am potolit setea de defenestrare, am părăsit imobilul Yumimoto. Niciodată n-am mai călcat pe-acolo.
Titlul este explicat direct, inspre final, printr-un dialog intre Fubiki si Amelie, privind hotararea acesteia de a demisiona, iar finalul cartii este o victorie, o recunoastere tarzie a capacitatilor intelectuale si apartenentei la cultura japoneza, venite tocmai din partea celei care se indoia cel mai mult de ele.
* — Ce-i drept. Sincer, ce meserie ai putea face?
Trebuia să-i deschid calea către paroxismul extazului.
In vechiul protocol imperial nipon, se stipula că împăratului trebuie să i te adresezi cu „uimire şi cutremur". Am adorat dintotdeauna această formulă care se potriveşte atît de bine cu jocul actorilor din filmele cu samurai, cînd se adresează şefului lor, cu vocea traumatizată de un respect supraomenesc.
Mi-am compus aşadar o expresie de uimire si am început să tremur. Mi-am atintit privirea plină de spaimă în ochii femeii şi-am îngăimat:
— Credeţi că mă vor accepta la gunoieri ?
— Da! îmi răspunse cu un entuziasm cam exagerat.
* In 1992 a fost publicat primul meu roman.
In 1993 am primit o scrisoare de la Tokyo. Textul era următorul:
„Amelie-san, Felicitări. Mori Fubuki".
Biletul îmi făcea plăcere, desigur. Un detaliu m-a umplut însă de încîntare: era scris în japoneză.
