Dupa momentul Muhammad Ali de la Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice, am crezut ca nimic nu ma mai poate impresiona intr-atat, in acel alt fel de lacrimi -- asteptam recorduri, imnul national, intamplari de viata, dar nimic care sa ma tulbure mai mult decat povestile lacrimogene gen "Dansez pentru tine".
A urmat insa, drumul "in orb" al lui Florin Georgescu, pe bicicleta, pana la Londra, si am privit apoi, primul schimb de "tricouri" pe care l-am vazut vreodata, in atletism - semi-finala la 400m masculin, intre Kirani James si Oscar Pistorius; Kirani James - cel care castigase semi-finala respectiva (si ulterior finala), si Oscar Pistorius (primul atlet cu picioarele amputate care s-a calificat si, deci, a participat la Olimpiada). Abia atunci l-am vazut, de fapt, pe Oscar Pistorius -- obisnuinta cu o asa-zisa normailitate, care pierde din vedere - la propriu, iata - detaliile definitorii in si pentru viata celor carora le lipsesc. Un exercitiu de umilinta.
"You're not disabled by the disabilities you have, you are able by the abilities you have." (Oscar Pistorius)
(guardian.co.uk)
(zimbio.com)
(exclusivnews.ro)
Dar ce? Final ca la 3000 obstacole masculin ai mai vazut? Cu acel kenyan care a sarit pe francez si nu se mai dadea jos.
ReplyDeleteSau cu castigatorul de la 400 baieti care plangea in hohote pe podium? Nu am mai vazut un atlet sa planga asa de la Noureddine Morceli.
hm, n-am vazut momentele de care zici tu; cu siguranta m-ar fi impresionat, dar intr-un alt fel; in felul in care plang la filme, sa zicem... cred :)
ReplyDelete