Dance me to your beauty with a burning violin
Dance me through the panic 'til I'm gathered safely in
Lift me like an olive branch and be my homeward dove
Dance me to the end of love
Dance me to the end of love…
Cam asa a sunat inceputul transei… si toate melodiile au fost o stare continua de hipnoza; o stare de ‘sentimentalizare’ – acea stare in care nu mai traiesti ganduri sau idei, logica sau ratiune, ci sentimente… simti imperceptibil cum devii un sentiment, alaturi de multe alte sentimente aflate langa tine. Asa am aflat ca sentimentele nu canta; doar vibreaza, absorb muzica si emotii, retraiesc versuri si le radau prin aplauze. Pentru ca dincolo de categoria de muzica usor diferita, altfel nu-mi pot explica diferenta de trairi dintre concertul de ieri, al lui Bryan Adams, si cel de azi; daca primului iti permiti sa-i acoperi vocea cu glasul tau, la Leonard Cohen cuvintele paralizeaza…nu poti..este glasul lui, hipnoza, starea de gratie…
Privindu-l pe scena a fost momentul in care a incetat sa ma reprezinte un videoclip pe mtv sau youtube, o melodie la radio sau winamp, o poza, un articol sau o stire…a devenit el – o Fiinta cu oase si carne ca si noi; ne-om, dar Fiinta. Si totusi, in ciuda cuvintelor, amuzamentului, prieteniei aratate noua, pentru moment m-am intrebat cum poate el fi uman. Din nou i-am perceput existenta acolo, pe scena, l-am privit iar pentru a ma convinge de realitatea prezentei lui, dar incapabila inca sa-l privesc ca pe un om.
Poate ca este glasul lui, sau poezia si armonia pe care cumva, le iradiaza; sau cum devii special – public sau instrumentist, doar pt ca el isi ridica palaria pentru tine – el, Leonard Cohen devine umil in fata ta; poate este privirea – acea privire a carei lumina raneste sufletul...
Un concert Leonard Cohen este o experienta coplesitoare – poezia si muzica capata o forma noua, reorchestrata, cathartica; si, desi ascultat obsesiv, nu ai ascultat Leonard Cohen decat daca ti-a cantat el. Live.
* First set
dance me to the end of love
the future
ain’t no cure for love
bird on the wire
everybody knows
in my secret life
who by fire
hey, that’s no way to say goodbye
anthem
* Second set
tower of song
suzanne
the gypsy’s wife
boogie street
hallelujah
democracy
I’m your man
take this waltz
* Encores
so long marianne
first we take manhattan
sisters of mercy
if it be your will
closing time
I tried to leave you
whither thou goest
famous blue raincoat
(21 septembrie 2008, Stadionul Arcul de Triumf)
Experimentarea live e cea mai pura forma de ascultare, e drept, dar pentru ca e atat de inaccesibila, cred ca cinstit ar fi sa ne multumim cu cel mai bun surogat, inregistrarile.
ReplyDeleteCitite in alt registru, formularile de genul "nu ai ascultat X daca nu l-ai ascultat live" sunt puerile, pretioase, snoabe chiar si imi place sa cred ca nu te caracterizeaza. Ah, si vezi ca ai un typo.
Mersi pt atentionare, am corectat typo-ul.
ReplyDeleteCat despre acea formulare, nu stiu daca ai observat, dar se referea strict la Cohen; pentru ca si Muse, si Bryan Adams, si Rednex, si tot ceea ce am mai ascultat eu live, cu mici diferente, suna precum inregistrarile; au fost concerte la care nu ai fi pierdut nimic daca acompaniai vocal melodiile live, pt ca le aveai si inregistrate.
Concertul Leonard Cohen a fost altfel.
De aceea cei 10.000 de spectatori au ascultat concertul In Tacere; orice sunet peste vocea lui Cohen ar fi sunat "impietuos", tocmai pentru ca melodiile de atatea ori pe repeat, acum sunau si 'simteau' diferit.
Asa am simtit eu. Nu stiu cum ai trait tu concertul...de fapt, dupa o asemenea observatie nu mai stiu nici daca ai fost prezent.