I come from Divisadero street

Divisadero – Michael Ondaatje

(editura Univers, Bucuresti, 2008)

Primele randuri din Divisadero au fost regasirea unor sentimente de demult… stilul si atmosfera din Pacientul englez; acea senzatie pe care nu pot descrie decat prin “confort sufletesc” – ca si cum sufletul meu s-ar afunda confortabil intr-un fotoliu sau hamac si ar astepta sa-i spun o poveste. Astfel incat ceea ce traiai sau considerai a fi Armonie, pare de fapt Neliniste comparat cu sentimentul din timpul lecturii scrierior sale.
* Cand vin sa ma cuibaresc in bratele tale, ma intrebi uneori in ce epoca istorica mi-as fi dorit sa exist. Iar eu raspund ca as fi vrut sa fie Paris, in saptamana mortii lui Colette…

Dupa Divisadero, am certitudinea ca scrierile lui Ondaatje sunt o alta lume: poezia descrierilor – exterioare sau introspective – pentru ca are acest stil unic de a exprima si surprinde poezia fiecarui moment, al unui moment aparent banal, astfel incat universul sau nu are nimic extraordinar, doar poezia cu care este exprimat, stilul intens vizual, cinematografic, seninatatea aparenta... sunt carti care am vrut sa dureze la nesfarsit ; cred ca de aceea inca mai recitesc Pacientul englez din cand in cand, si de aceea am si inceput Obsesia lui Anil sau Divisadero...
* Uneori Claire si cu mine coboram dealul cu farurile masinii stinse, intr-un intuneric total. sau obisnuiam sa iesim pe fereastra camerei noastre pe acoperis si sa ne intindem pe spate pe tabla incalzita in timpul zilei, vorbind si cantand in noapte. Numaram secundele intre ploile de meteoriti care alunecau pe orizontala de-a curmezisul cerului. Cand tunetul zguduia casa si grajurile, o vedeam pe Claire in patul sau, la lumina fulgerului, stand dreapta ca un caine de vanatoare agitat, abia respirand si imbratisandu-se singura. Erau zile cand ea disparea calare iar eu ma cufundam intr-o carte. [....] In februarie inflorea o floare purpurie numita stea cazatoare.

Povestea este oarecum obisnuita – o poveste de dragoste-prima iubire, sfarsita tragic, care influenteaza viata tuturor implicati direct sau nu, si biografia unui poet de demult, reconstituita de unul dintre personajele povestii de dragoste; doua povesti de iubire – una traita, cealalta reconstituita, si o viata intr-un roman. Un roman care cu greu poate fi incadrat acestui gen narativ, parand mai degraba o colectie de nuvele legate intre ele prin istoria, trecutul personajelor si mai putin prin firul epic. Astfel, povestea este structurata in trei parti – aparent distincte, dar totusi unitare, de unde impresia de mozaic, de cailedoscop – la care si intalnim dese referiri de-a lungul scrierii.
Unele detalii si mentionari mi-au amintit umpic de ‘Padurea norvegiana’ a lui Murakami; doar ca, spre deosebire de romanul lui Murakami, si cu exceptia structurii deosebite a romanului, nu abunda in artificii scriitoricesti.

Tipologia personajelor pare a se asemana cu cea din Pacientul englez : inadaptati la prezent, prezentul afectat inca de trecut, aici in special de copilarie – astfel incat pare o scriere bazata pe tezele lui Freud - Anna este un fel de Hanna, Coop un altfel de Kip, Rafael o schita a lui Caravaggio – de unde si numele dupa pictorul renascentist, iar Lucien – asemeni pacientului englez si partial lui Caravaggio, este desfigurat de un incident din copilarie, care ii va marca maturizarea.
* Totul este biografic, spune Lucian Freud. Ceea ce facem, de ce facem un anume lucru, felul in care desenam un caine, de cine ne simtim atrasi, de ce nu putem uita. Totul este colaj, genetica chiar. In noi se afla prezenta ascunsa a altor oameni, chiar si a celor pe care i-am cunoscut in treacat. Ceilalti se afla in noi pentru tot restul vietii, la fiecare granita pe care o traversam.

Desi teoretic romanul are o incheiere, prin moartea unei vieti/ povesti deja incheiate – cea a lui Lucien – destinul personajelor din prima parte a scrierii ramane suspendat, nespus, desi parca ghicit, cu toate ca pe parcurs ni se ofera indicii si detalii nedezvoltate ulterior : Coop inca amnezic este lasat cu Claire – tentata de jocul de-a Anna, iar Anna, inca suferind de ranile de demult ramane alaturi de Rafael; de aceea finalul este putin derutant, si prin acesta scriitorul a fost foarte subtil in jonglarea cu sentimentele cititorului – tentat si prin relatarea la pers I sg, si prin povestea dn prima parte sa empatizeze (cu) si sa urmareasca povestea celor trei, se gaseste mai apoi pus in situatia de a se identifica cu ceea ce credea a fi doar o insertie temporara, care se dovedeste si finala – povestea vietii lui Lucien – din dubla perspectiva a lui Rafael, si a lui insusi. Si astfel ni se ofera cel putin o cheie a intregului roman - scriitura – fie ea a Annei, a lui Lucien, sau a lui Ondaatje insusi - ca mijloc de catharsis, de eliberare.
* O data cu amintirea, o data cu reflectia unui ecou, se deschide o poarta in ambele directii. Putem inconjura timpul. Un paragraf sau un episod dintr-o alta epoca ne vor bantui in noapte, asa cum se intampla si cu vorbele unui strain. Observarea unui steag care falfaie zgomotos in interiorul culorii sale ma duce la visclul subit din Petaluma. La fel cum o harta impaturita ne plaseaza intr-un alt spatiu geografic. Astfel, gasesc viata lui Coop si a surorii si a tatalui meu pretutindeni (le desenez portretele pretutindeni), caci poate ca si ei se mai gandesc la absenta mea, oriunde s-ar afla. Nu stiu. Foamea, ceea ce nu avem, este cea care ne tine impreuna.

Si din nou – ca si in Pacientul englez, seninatatea sau resemnarea este derutanta, ascunzand tragicul; astfel incat prima impresie trebuie mereu aprofundata, revizuita pt a patrunde sensul cuvintelor si al povestirii.

Cateva constructii, idei, sintagme rupte din context :

* un ghetar de ceata

* se simtea sociabil in aceasta singuratate

* o tacere ca si cum nu ar mai fi existat nicio alta viata in afar de aceasta.

* A merge dupa lucruri pierdute era la fel de nesigur ca o rugaciune.

* … in timpul acestei plimbari cu o nuanta de somnambulism.

* Anonimitatea parea o politete in acesta lume.

* Murmurul mersului cu masina era inca in corpul ei.

* un hol in care se revarsa o lumina prafuita.

* Ce fusese mai inati, o intreba el, numele ei, care era Aria, sau placerea de a canta?

* … ceasornicarul […] plecat sa corecteze timpul.

* Nu trebuie sa existe nici intensitate si nici intuneric in practicarea unei meserii.

* … auzea o improscare care ajungea la ea din departarea lumii lui.

* Ca si cum ar fi stiut ca si intunericul era un lichid, si ca un singur cuvant rostit, scos afara, s-ar fi unduit pana inapoi la casa.

* …o politica a maniei tacute

Si vor urma si cateva alte bucati de Divisadero...