A trecut mai mult de o luna deja de la acele 90 de minute pe care le voi purta cu mine intreaga viata: 28 martie 2009 – ziua in care Nemanja a devenit realitate concreta; ca si cum o idee se transforma din abstract in fizic.
este ciudat cum, realitatea redata de imagini – poze sau tv - o percep atat de diferit, impersonal, distant; stiu ca man utd exista, ca existenta lor este o realitate, dar cat timp reprezinta o imagine - statica sau in miscare - exista doar ca o realitate intangibila, indepartata, o realitate estompata in mitic, in semi-existenta.
[desi dupa ultimele sezoane, multi s-ar putea intreaba daca nu cumva utd nu reprezinta doar o himera - imaginea perfectiunii, produs al imaginatiei unui eu colectiv.
cine stie insa cat din ceea ce (credem ca) vedem exista cu adevarat.]
Sunt cateva momente in viata mea pe care as vrea sa le pot retrai sau revedea oricand, inregistrate undeva, pe retina, sau dincolo de amintire - un repeat al trecutului disponibil oricand. Si senzatiile ; as trece iar si iar prin frigul din seara in care l-am vazut pe Vida, fara nicio ezitare. I-as urla numele din nou, in aviditatea unei priviri, as canta glory glory man utd iar ca sa ma simt mai aproape de echipa.
Meciul nu stiu cum a fost; pentru mine pe teren s-a aflat un singur jucator, un singur om, aproape o singura echipa. A lor.
Viii-dic… pare un poem in sine numele lui… Neeee-maaa-njjja… l`am repetat de atat de multe ori incat parca s`a transformat in substantiv comun; Vidic poate la fel de bine sa insemne aer, sau apa, sau vis… ceva zilnic, fara de care existanta umana ar fi imposibila…atitudinea lui, si chipul, incrancenarea si sacrificiul – un poem in proza, un poem eroic.
… inca mai zambesc; tamp, asa cum zambeam dupa finala trecuta de champions league, cand in mintea mea persista ‘these are the chaaaaampioooooons !!!!’
L`am vazut pe Nemanja Vidic... zambet absolut cretin…
+++++
No comments:
Post a Comment