Desi nu ma pasioneaza primiera division am urmarit acum cateva seri el clasico; a fost deopotriva nostalgie, ca atunci cand depeni amintiri cu un vechi prieten, si curiozitatea de a urmari ineditul contrariilor care se resping.
Dincolo de promisiunea unui spectacol, de aversiunea maladiva fata de barcelona, am asteptat confruntarea – si comparatia probabil a devenit deja stereotipa – a doua principii : modestia si sobrietatea vs laudarosenie si tipator ; nici macar aroganta sau infumurare – de altfel meritate, ci doar impresia ca banii, numele sau doar Atacantii pot forma o echipa.
Am vazut insa un joc in unghiuri ascutite si linii discontinue vs arce, linii continue si plutire, neputinta si incrancenare vs joc de antrenament si un fel de detasare plina de determinare ; a castigat, desigur, barcelona ; dar nu pentru ca este vreo echipa magica, ci doar pentru ca este Echipa, pentru ca Ronaldo, oricat ar fi el de arogant, are nevoie sa stie, ca undeva, pe teren, exista cineva caruia ii poate pasa si cu ochii inchisi, fara risc sau ezitare. Asta pe scurt, din amintirile gandurilor de atunci.
Ceea ce a fost impresionant a fost atmosfera, intr-un pub ticsit de fanii ambelor echipe, fum de tigara si bere, cand bucuria celorlalti iti face sangele sa clocoteasca si desteapta furii nestiute ; mi-a placut !
No comments:
Post a Comment