If you are blue and you don't know...

De cateva zile locuiesc intr-un ceainic.

Parca in niciun an teii nu au avut un parfum atat de puternic; ori sunt eu, ori sunt ei. Cred ca sunt ei; si din cauza lor, si eu: o stare incontrolabila de beatitudine, fluturasi in stomac, si inima batandu-mi mai puternic, ori de cate ori le simt mireasma. Un fel de indragostire continua, ca si cum ai iubi fara sa stii ce, sau de ce. Un cantec neincetat.

Adorm cu greu, iar daca prin somn ii simt, ma trezesc aceleasi emotii care mi-au intarziat visarea, si lupta cu ei si cu nesomnul, se repeta. Ma trezesc inchizandu-le fereastra, asa cum fac mereu cand ma tem de vreun sentiment, insa ei isi insinueaza parfumul prin pereti, prin sticla, prin piele, prin orice. Ma surprind asteptand ploaia, pentru ca atunci ii simt mai puternic. Ma resemnez, si ii inspir cu atat nesat, incat am impresia ca respiratia mea se transforma in flori de tei. Atat de intens, incat devine insuportabil de placut...