Kafka pe malul marii -- H.M. -- I

Astazi ma astepta un fluture in scara; de-obicei nu il sperie miscarea – nu miscarea mea ; stau imobili, pe bucata de sptiu pe care si-o aleg – sau nu, si uneori doar lumina zilei ii mai alunga. Prezenta mea nu a produs umbre, nici lumina, si totusi s-a miscat, incepandu-si zborul haotic care ma sperie.
Am asteptat putin in afara scarii, privind cerul; mi-am facut curaj si am intrat. Mai hotaresc din cand in cand sa lupt cu teama;  atingerea fluturilor albi, de zi, este usoara si catifelata. Mi-au atins in zbor tandru piciorul, intr-o zi de vara, cand totul era prea frumos ca sa fug; acea atingere mi-a ramas in memorie.

Hotarasem sa dorm, dar cartea ma atrage. Citesc deci. Citesc, si nu mai stiu cine sunt : Kafka Tamura – tanarul de cincisprezece ani, fugit de acasa, blestemat oedipian de tatal sau, sau batranul Nakata – a carui abilitatea de a scrie si a citi a ramas blocata de mult intr-o alta lume, intr-un lesin de saptamani, si a carui menire pare a fi sa aranjeze Timpul, ori Hoshino – un fel de ucenic intamplator al batranului, care pare sa-si gasesca sensul, sau Colonelul Sanders – “nici zeu, nici Budhha, nici om ; un concept“. Sunt capitolele impare, redate la pers I sg – povestea lui Kafka, sau cele pare, la pers III – povestea lui Nakata? Schimbul de la un personaj la altul, de la o forma de metafora la alta, ameteste – identitatea, dar nu si atentia. Un artificiu vechi, dar persistent.

Citesc, si vreau sa inteleg. Vreau sa stiu cum pers I va intalni pers III, cum blestemul se indeplineste prin mintea si trupul altcuiva, sau poate prin acelasi personaj peste spatiu si timp, cum unele lucruri sunt menite sa fie, sub forma intamplarii. Imi notez “Kafka pe malul marii“ si analizez cuvinte, sintagme si simboluri.

Ascult Arhiducele. Ma amuz. Uneori batranul Nakura, care vorbeste despre sine la pers III, si care “nu este prea destept“, imi aminteste de Winnie the Pooh. Urmeaza apoi capitolul impar si simt ca privirea mi se schimba si zambetul dispare. Gasesc conexiuni, detalii, referinte. Eruditia trimiterilor imi apare atat de subtil si de natural inserata in curgerea povestirii, incat aplaud si admir stilul.

Mi-am propus sa citesc pana cand un fluture va intra in camera, indepartandu-ma. Mi-au mai ramas 137 de pagini, stau incomod, si simt ca se apropie sfarsitul. Citesc, citesc, citesc si ma simt ca intr-un carusel. Realitatea se estompeaza, si, desi vreau sa ma pierd, ma tin tot mai stras de singurul lucru pe care il stiu real. Cartea. Privesc ceasul si mi se pare ca Timpul s-a oprit de ceva vreme (???) pentru mine. Am trait atatea pagini, incat este imposibil sa fi trecut atat de putin. Un gand nebunesc ma indeamna sa verific ziua. Cate zile au trecut de fapt, de cand sunt aici, in noapte, asteptand un fluture sau sfarsitul cartii?

"Totul pe lume e metafora." Uneori sfarsitul unei carti lasa haos precum un fluture de noapte, sau tandrete ca atingerea unui fluture de zi. Inteleg ca fluturele pe care il asteptam eu nu va veni niciodata...

“…lucrurile nu se intampla pana nu s-au intamplat deja; iar uneori nu sunt ce par a fi.“