O carte care m-a atras inca de la prima pagina:
Nota autorului: Capitolele cu numar impar din acest roman isi deruleaza actiunea indeosebi in anii 1983-1984. Actiunea capitolelor cu numar par se petrece in ultimele doua saptamani din iunie 1996.
Si apoi de la a doua:
„Ma zapacesc rau de tot din cauza timpului. Daca nu-ti controlezi emotiile – se opri, se lupta din greu si continua cu o voce ragusita – asta se intampla. Eonii – fractiunile de secunda – fac schimb de locuri. Si nu mai stii sa numeri cum trebuie.” ( Rosamond Lehmann, Crangul ecourilor)
Apoi a inceput cartea, si pe masura ce inaintez cu lectura ma atrage si ma seduce mai mult – si scriitura, si actiunea, - pana la un asemenea nivel incat imi doresc sa nu se mai termine vreodata. Este prima carte pe care o savurez rand cu rand, capitol cu capitol, din care citesc cate putin, desi imi doresc cu disperare sa o descoper mai mult.
Desfasurarea povestirii, intrepatrunderea planurilor trecut-prezent, legatura dintre personaje care se dezvaluie treptat si suprinzator, modul cum un capitol se incheie in mijlocul frazei, pt a se continua in urmatorul, ma atrag irezistibil. Sunt la pag 128/ 392, si ultimele cuvinte mi-au taiat respiratia, pana la sufocare. Ma intreb daca a existat vreun semn exterior care sa-mi fi tradat socul.
Deocamdata povestea a fost exact cum o spune descrierea de pe polirom.ro: „O universitate este transformata peste ani intr-o clinica pentru insomniaci ai carei pacienti sau medici sint studentii de odinioara. Locul se numeste Ashdown. Are o mohoreala victoriana si respira un aer prin care plutesc umbrele castelului Elsinore, slujbasii din Chancery-ul lui Dickens si semnele de rau augur de pe linga Wuthering Heights. Intre zidurile sale traiesc, in trecut si in prezent deopotriva, Gregory Dudden, medicinistul riguros si vag dement care considera somnul o boala ce rontaie o treime din viata fiecaruia; narcoleptica Sarah Tudor, o fiinta fragila, dilematica, incapabila sa distinga intre vis si realitate; Robert Madison, prietenul sfisiat de iubiri nerostite si de drame identitare care-l trimit in cele din urma pe masa de operatie a unui chirurg specializat in schimbarile de sex (inca un soc, pt ca nu am ajuns pana aici/acolo); in fine, Terry Worth, cinefilul impatimit si insomniac care poate recunoaste orice actor in orice poza, fara a-si aminti in schimb de personalul medical cu care tocmai a stat de vorba. Asa arata cvartetul pe care isi sprijina Coe intreaga constructie.”
Daca voi gasi vreodata cuvintele potrivite, voi scrie mai multe despre...
Cartea exista si pe scribd.com
*****
later edit: cat de goale de sens sunt uneori cuvintele... si totusi, cum faci ca o carte sa nu se termine niciodata?
xxx
