Grupo Compay Segundo Arenele romane, Bucuresti 21 iulie 2009
Din septembrie anul trecut am crezut ca dupa experienta Leonard Cohen nu ma voi mai putea pierde vreodata in vreun alt concert live, in afara urmatorului concert Leonard Cohen. Acum doua seri am trait insa, si un alt fel de hipnoza : nu a fost o transa a tacerii, a coplesirii evlavioase in fata vocii si a versurilor, ci una de in-salbatacire, descatusare, eliberare.
Daca asteptarea concertului a adus acorduri serene a ceva gen jazz in surdina, de prima melodie pana la ultima, Compay Segundo nu au facut decat sa pompeze prin venele noastre acorduri, sange cubanez, dansuri traditionale sau tribale, zambet, ritm.
Amfitionul, si totodata una dintre vocile grupului este genul de persoana care ar fi putut convinge si un sfant sa comita o faradelege, si nu datorita senzualitatii – se pare ca cineva acolo sus a hotarat sa ii predomine doar talentul artistic, ci datorita faptului ca emana lumina, bunadispozitie, energie coplesitoare ; nu conta ca poate apauzi sau canti total afon, ori ca miscarile nu corespund melodiei, privindu-l aveai impresia ca esti perfect, ca apartii acelui moment, acelui loc, ritmului. Este extraordinar cum, cu povestile de dinaintea fiecarei melodii, privind geneza cantecului, si referirile continue la Compay, a reusit sa readuca pe scena un om mort de cativa ani, doar prin puterea evocarii, fara imagini, fara translator, doar prin cuvinte si muzica.
Cu siguranta majoritatea spectatorilor erau acolo pentru a simti muzica, dar transpunerea, transformarea, a fost imediata, de la primul acord intampinat cu aplauze, si continuat cu batai ritmice din mana sau picior, pana la sunetul de final incheiat cu audienta in picioare dansand efectiv, sau doar miscandu-si trupul timid, cu totii aducandu-i omagiu lui Compay : « Compay !Compay ! »
Numai ‘sentimentalisme’ despre concert, pentru ca virtuozitatea fiecarui membru al grupului este evidenta ; inregistrari, premii si faima sunt destule pentru a convinge.
A fost ceva impresionant, ametitor ; as repeta experienta oricand… m-am simtit traind, si a fost incantator…
Pentru Albastrul acestei luni am ales ceva oarecum neconventional; poate pentru ca este in alb-negru si nu albstru, si nu este tablou, ci partitura.
Pentru ca este o melodie care a depasit de multa vreme nivelul de Pasiune, ajungand la Obsesie; si cu fiecare ascultare, obsesia pare ca devine mai ilimitata, la fel si aviditatea, nevoia de ea.
Si aceleasi versuri, mereu.... poate pentru ca nu mi se pare ca as fi scapat de singuratate, sau ca as putea vreodata; poate pentru ca tocmai prezenta celorlalti acentueaza sentimentul, desi este mai placut sa ne mintim singuri... pentru ca nu stim cat tragic poate ascunde un zambet, sau cata singuratate o viata mereu plina. Sau cat intuneric trebuie sa inconjoare o lumina...
Why d'you laugh? When I know that you're hurt inside? ..... And why'd you lie When you wanna die, when you're hurt inside Don't know what you lie for anyway Now there's nothing left to say...
Tocmai ce butonam in orele mele de nesomn, si am dat peste finalul unui rezumat-stire a ceremoniei de inmormantare a lui Michael, si reactii de dupa :imagini cu Brooke Shields, cateva vocalize ale Mariahei, vorbele lui Paris, si comentarii negative privind absenta multor altor celebritati.
Din punctul meu de vedere, puteau renunta la toata ceremonia, si pastra doar vorbele acelei copile. Ma raliez intregului mapamond, spiritului de turma, etc etc, si recunosc : m-a impresionat, si inca ma impresioneaza.Daca sinceritatea ar avea chip si voce, ar trebui sa fie cele ale lui Paris Jackson... iar daca reactia ei pare exagerata, atunci exagereaza mult mai bine decat bunicii si toti unchii si matusile ei la un loc, care au atins-o ca si cum ar fi de portelan ; si cu siguranta este: un portelan de sute de milioane de dolari.
Dincolo de disparitia lui, ceea ce ramane este mult mai trist : un copil care nu a trait legenda Michael, incapabil sa inteleaga vreodata ceea ce a insemnat el pentru ceilalti, pentru milioanele de admiratori ; va incerca poate sa-si imagineze, sa studieze, sa asocieze comparativ impactul lui muzical sau cultural cu al altor personalitati artistice, dar intelegerea nu va putea fi decat partiala. Deocamdata este doar o fetita care si-a pierdut tatal ; un tata, care uneori parea la fel de copil ca si ea, iar acest lucru este minunat pentru amintirile pe care probabil le va purta intreaga viata.
Asadar, nu am vazut mai mult din ceremonie, dar intr-un fel sau altul, am banuiala ca nu a fost decat inca o dovada a paradoxalei lipsei de sens al cuvintelor...
Din cele cateva vocalize ale Mariah-ei nu am inteles decat “ bine Mariah, te priveste o lume intreaga acum, sunt imagini care vor ramane pentru totdeauna, do your best”; dar poate gresesc si nu am inteles ceea ce trebuie.
Iar sa acuzi pe cineva ca a lipsit de la o inmormantare, mi se pare la fel de absurd precum condamnarea lui Meursault pentru ca nu a plans lamoartea mamei sale.... un fel de obligare de a renunta la intimitatea trairilor, o somare la expunere personala absoluta, depersonalizare, sau re-personalizare a sentimentelor, din dragoste pentru traditie, norme sociale sau moda...
Albastrul acestei luni este o invitatie la vacanta; nu una neaparat fizica, ci mai degraba o vacanta interioara, a sinelui; o deconectare de exterior, si o conectare mai intensa decat de obicei cu interiorul, gandurile, Armonia.
Cred ca in fiecare zi trecem pe langa un astfel de scaun lasat neocupat special pentru noi. Trebuie doar sa-l vedem. Sau sa invatam sa-l vedem.
Pentru ca astazi am ascultat invitatia scaunelor si m-am plimbat pe jos pana acasa; am reusit sa ascult cantecul pasarilor ca background vocal al zgomotului masinilor, sa admir nuantele de verde al copacilor, fantanile arteziene, zambetul copiilor la plimbare cu bunicii... florile, culorile, cerul, albastrul si muzica... xxx
Am asteptat meciul dintre Kazakhstan - Anglia cu nerabdarea cu care astepti intalnirea cu un prieten de care te-ai departat; o carte draga pe care o recitesti; o parte pierduta din tine, de care ti-a fost atat de dor, si pe care ajungi sa o regasesti.
Mi-este dor de United, de Echipa, de Premier League; mi-e dor si de John terry si Petr cech, de Fer torres si de Stevie gerrard, de Agbo desigur, si Phil Brown. Mi-e dor sa blestem si sa ocaresc Eurosport-ul cand nu transmitea vreun meci pe care l-am asteptat cu nerabdare, si echipele distrugatoare de pronosticuri, pe Park si pe Kuszczak, si uneori si pe Sir.
Asa am aflat ca, fara sa stiu, numaram zilele raportat la meciurile din fiecare weekend, ca este putin debusolant sa ramai fara reperele cu care te-ai obisnuit de atatea luni, ca meciurile din PL devenisera ele insele repere. A ramas un gol pe care il umplu cu meciuri din sezonul trecut, cu Febra stadioanelor a lui Nick Hornby, cu insemnarea numarului de zile trecute de la finala Champions League... ceea ce a inceput ca o joaca s-a transformat in boala; si a venit si momentul cand doare al naibii, dar nu as renunta la ea pentru nimic in lume.
Nu pentru ca ar fi un Mod de viata, ci pentru ca este un Sens in viata. Pentru ca viata mea este un imens puzzle format din diferite si multe sensuri... marete sau banale, convergente sau nu, hotarate sau ezitante, terne sau colorate, ele sunt motivul pentru care zambesc vietii in fiecare inceput de zi...
Henri Brunel -- Haiku: intelepciune sau nebunie?
PRO Editura si Tipografie, 2007
Am asteptat cu nerabdare sa incep cartea, pe care mi-am imaginat-o ca pe o analiza, nu neaparat exhaustiva, dar cel putin aprofundata, a poeziei haiku – istorie, sensuri si structura.
Poate este o problema sau o diferenta de perspectiva – a autorului si a mea, dar a fost o mare dezamagire, aproape direct proportionala cu masura asteptarilor. Nu ma asteptam sa fie o scriere atat de slaba, mai ales studiind cuprinsul, care anunta o abordare foarte interesanta.
Cartea este structurata in trei parti, fiecare cu o tematica diferita, dar, din punctul meu de vedere, tratata pueril si superficial:
I. Haiku/ II. Cum si de ce sa scriem haikuri / III. Haiku in scoala.
In prima parte sunt enuntate si aparent dezvoltate niste definitii asupra haiku-ului, fiecare capitol reprezintand raportul intre haiku si diverse motive recurente in acest fel de poezie:
(Poezia zenului/ Haiku-uri de toamna/ Meditatie/ Haiku si tandrete/ Haiku si umorul/ Haiku-ul si timpul inghetat/ Haiku si tacerea etc), autorul selectand cateva poezii apartinand autorilor clasici, altele creatii proprii, pe care le analizeaza banal, evidentiind evidentul, prin constructii si exclamatii de un patetism infiorator - nu ma refer la fiori de placere; nu emotioneaza, nici nu convinge; stilul este naiv, infantil, aproape telegrafic – foarte pe scurt raportat la cat ar fi fost de spus despre fiecare tema analizata.
Naiv este si cum stabileste trei categorii de incadrare ale haiku-urilor : haiku-uri usoare, haiku-uri dificile si haiku-uri foarte dificile : primele ne produc - sau induc mai degraba, o ‘atitudine de intampinare’; prin cele din a doua categorie privim dintr-o dubla perspectiva a existentei in sine a obiectului contemplat si a existentei acestuia in raport cu trairea nostra, iar prin cele din urma traim experienta pacii interioare, a armoniei si a iubirii supreme.
Cea de-a doua parte - este o pledoarie pentru perpetuarea haiku-ului, cu acea clasare a haiku-urilor in functie de mesaj, si asemanarile dintre haiku japonez si cel francez.
Ultima parte, este dedicata unui proiect de popularizare a haiku-lui in scoli : un atelier de intelegere si creare a haiku-lui in cateva clase dintr-o scoala din Carquefou-Loara Atlantica, cu rezultate si reactii surprinzatoare din partea fiecarui elev.
Traducerea titlului – fata de varianta originala - mi se pare foarte inspirata : Haiku intelepciune sau nebunie ? (vs Sages ou fous le haikus ?), este intr-adevar dihotomia care ar putea caracteriza un haiku, nu numai ca mesaj, dar si ca rezultat al unui proces de creatie.
Exista in unele momente ale cartii cateva constructii lexicale si vizuale atat de calme si armonioase, luminoase si poetice, care mi-au amintit puternic de Nicolae Steinhardt si al sau dialog cu Zaharia Sangeorzan.
*Poate fi cu adevarat prinsa eternitatea in pumnul inchis al unui poem ?
*[...] ‘Ce este un haiku ?’, acest miracol in poezie, acest scurt moment de epifanie, asezat intre doua taceri.
* Saptesprezece silabe, scurte ca un fulger, in care experienta existentiala se odihneste o clipa in causul palmei.
* Haiku-ul, acest “monostih”, spun maestrii, adica un singur vers articulat din trei parti, este o poezie a imediatului. Picatura de apa a clipei se transforma intr-un strop de cristal. Acesta este: timpul inghetat”.
* Tot asa este un haiku. O curba, o tusa simpla, care inseamna mai mult decat un tablou, o epigrama care spune mai mult decat un lung poem.
Este de apreciat si initiativa de a oferi in ultimele pagini ale cartii o selectie de site-uri web internationale, in franceza si engleza, dedicate haiku-urilor : antolgii in franceza, foto-haiku (haisha), bibliografii.
* Aparut in secolul al X-lea in Japonia, haiku este, in forma sa clasica, un poem in trei versuri scurte : cinci, sapte, si cinci silabe sau masuri. [...]
Totul este spus in cateva cuvinte precise si simple, care, abia exprimate, dispar indata. Umor, regret, elan, si misterul, si efemerul...
* Un haiku este un poem, adica, la fel ca orice poem, un efect al artei limabjului, care vizeaza sugerarea prin sens, imagine, ritm, a unei emotii, a unei stari de spirit. Dar este un poem singular, aproape un exercitiu spiritual.
* Iata un prim exemplu. Dar aceasta incercare de explicare nu va inlocui intuitia. Cititorul este artizanul poemului sau, el isi inventeaza propriul cantec.
Batranul stejar contempla florile de cires.
Stejarul simbolizeaza forta, soliditatea, permanenta. Nunta de stejar, la optzeci de ani de viata impreuna, reprezinta Everestul casatoriei !
Verbul « contempla » pune accentul pe rabdarea privirii, sugereaza o atitudine de meditatie.
Florile de cires sunt fragile, efemere, ele simbolizeaza in Japonia vremelnicia, nepermanenta.
Scena evocata in acest haiku pune fata in fata doua simboluri opuse. Dar, in acesta lume, totul se duce, totul este trecator, iar stejarul, chiar daca va trai o mie de ani, va trece si el, la fel ca florile de primavara.
Liniste...
* Autorul de haiku trebuie sa renunte cel mai adesea la adjective, si intotdeauna la metafore, la « viorile toamnei », la izbucniri, la manie, la romantism, la nostalgia de complezenta. Sa lucreze cu realitatea nuda. sa capteze cu forta imaginea, sa cuprinda cu totul in palme prezentul si sa lase loc tacerii. El se estompeaza, pentru a face sa se nasca o scanteie intr-o inima, pentru a da o sansa, cat de mica, absolutului. Vesnicia este acum.
* « Frumusetea se recunoaste prin exasperarea ei », scria Valery in Caietele sale.
* Ryokan, poet al tandretei, trezeste in noi un colt ascuns de incenta.
Spiritele melancoloce ma vor acuza, poate, ca vorbesc mai degraba despre tandrete decat despre compasiune. Tandretea este o calitate, compasiunea este o virtute. Cea mai inalta virtute a budismului, fara indoiala. Sa auzim ce spune despre aceasta Dalai Lama, intr-o carte intitulata chiar “Puterea compasiunii”:
“ Fiindca structura noastra globala (trupul si mintea) este adaptata la un mediu ce include iubirea, […] fiecare dintre noi este motivate de bunastarea celuilalt, independent de atitudinea pe care acesta ar putea sa o manifeste in privinta noastra. Acesta este compasiunea.
Compasiunea ramane un element fundamental, fara de care nici o activitate omeneasca nu poate avea utilitate.”
Cuvintele ne intind o capcana. Compasiune sau tandrete, ceea ce conteaza este gradul nostru de iubire. In cultura noastra, termenul “compasiune” are o usoara nuanta de severitate, de tristete, este apropiat de cuvantul “mila”, care adauga deseori nefericire nefericirii. Ryokan, care purta pe frunte pecetea inocentei, manifesta o atentie deosebita fata de ceilalti, extinsa pana la insecte si flori, cu atata dulceata usoara in muzicalitatea si caligrafia poemelor sale, atata bucurie senina, incat am preferat, in mod arbitrar, sa folosesc la adresa lui cuvantul “tandrete”.
* Tacerea spune mai mult decat cuvintele, si toti vorbitorii sunt alcatuiti din carne muritoare… ( Louis Rene Des Forets – Poemes de Samuel Wood)
* “Suntem o picatura de apa in oceanul cosmic. Dar picatura de apa stie ca oceanul se afla in ea?” se intreaba proverbul chinezesc.
* Iar haiku-ul, aceasta vorba scurta, poezie a zenului, clipa asezata la marginea tacerii ne face sa intelegem, aici si acum, prin referirea la pasare, la luna sau la bambus…. Acest schimb de iubire si, uneori, chiar fugitive, orbitoare clasritate a absolutului.
* Matsuo Munefusa, zis Basho, este considerat cel mai mare poet de haiku. […] Haiku sunt aproape intotdeauna concluzia unei povestiri de calatorie, a unui lung poem, a cuvintelor de intelepciune.
* [...] Facand acesta, ii recunosc o viata proprie, o personalitate unica, chiar daca ea reflecta inca latura mea umana si respirata pe care o cunosc. Nu mai sunt absorbit intru totul de emotia mea sau de profitul meu. Stejarul nu mai reprezinta doar o sursa de profit, baza visurilor mele, el exista. Nu mai sunt identificat, scufundat in realitate, si, pentru ca stejarul exista, exist si eu. Pe acest drum dificil, intuitia preia controlul. Haiku-ul este o scoala a luciditatii, adica o progresie spre lumina, o recunoastere a celuilalt, si respect, si echitate, si intelepciune. Urmand firul haiku-ului, devin, daca ma abandonez jocului, un foc aprins in noapte, o constiinta treaza.
II. CUM SI DE CE SA CITIM SI SA SCRIEM HAIKU-URI
* Haiku-urile propuse sunt clasate in trei categorii: usoare, dificile si foarte dificile. Aceasta repartitie nu se sprijina pe varsta sau pe cunoastere, ci ia in considerare calitatile intuitive ale fiecaruia in parte, capacitatea sa de a se detasa de modelele si ideile receptionate, libertatea sa interioara.
* Cuvintele poemului culeg un moment fugar din viata noastra, ele sesizeaza realitatea cea mai banala, cea cotidiana, si aproape ne-o arunca in fata. Au misiunea de a ne oblige sa privim altfel realitatea, sa o descoperim, rabufnitoare si noua, sa o vedem. Apoi cuvintele poemului se risipesc, pentru a nu retine nejustificat atentia, pentru a nu ecrana. Grea meserie.
Forma trebuie sa arda pt a se inalta flacara haiku-lui.
* Nu traiesc in lume, spunea Heraclit, traiesc in lumea ‘mea’.
* Traim de obicei intr-un raport de falsa dualitate cu mediul nostru. Credem ca vedem fiintele si lucrurile, si nu vedem prin ele decat umbra noastra, doarintele noastre, temerile noastre, interesul nostrum. Haiku-ul ne inclina spre mai multa echitate. Ne propune sa adoptam o atitudine de intampinare.
III. HAIKU-UL IN SCOALA
* Sunt convins de multa vreme ca exista o fericita coincidenta intre copii si poezia haiku. O capacitate de a trai intens timpul present, o sensibilitate proaspata, libera de obisnuinta, de reguli si de coduri, gata de a fi desteptata. Limpezimea imediata din haiku, acesta poezie atat de simpla si totodata atat de bogata, se armonizeaza firesc cu copilaria.
* Barza tipa
cu o voce care sfasaie
bananierul.
* Un stol de grauri,
o mana de graunte
aruncata in nori.
* Din varful ierbii,
indata ce se prabuseste
licuriciul se inalta.
(Basho)
* Fluturele este un postas
el face turul
florilor.
* Deasupra mea
zgomotul matasos
al unui stol de grauri.
* Fetita
in drum spre scoala
numara stelele.
* Un nor portocaliu
intorc capul
este gri.
* Un trandafir
dupa aversa
unde se va schimba?
* Un fluture distrat
s-a asezat pe buza mea
cum am devenit floare.
* Intre nori
o spartura de soare
inima mea se strecoara prin ea.
* Acest firicel de ceata
atat de fragil
oare sa il culeg?
* Sarutul lunii
Cu apa din baltoaca
Este nesfarsit.
(Henri Brunel -- Haiku: intelepciune sau nebunie?
PRO Editura si Tipografie, 2007 )
Un amestec – as zice eu – cam lipsit de originalitate de tipologii poetice – avangardism (dada), parnasianism si postmodernism, reflectat la nivel grafic in lipsa punctuatiei si a majusculelor, cu particularitatea (nu stiu cat de proprie, dat fiind faptul ca o intalnim si la Teodor Duna) incadrarii fiecari poezii intre ghilimele ; la nivel conceptual – lipsa unor teme recurente, care sa creeze un imaginar poetic propriu scriiturii si scriitoarei, aparenta ideilor/imaginilor poetice redate sub hipnoza, irational si subconstient ; totusi constructii si sintagme originale privind alaturarea termenilor (fie antitetici, fie incompatibili semnatic). Spre deosebire de dada, unde este evidenta lipsa mesajului la nivel frastic (referire la les cadavres exquis intr-una dintre poezii), aici exista si tema si subiect la ambele nivele - frastic si conceptual.
Exista unele imagini deosebite, dar in acelasi timp banale, scriiturii lipsindu-i acea sclipire care ar fi putut-o extrage din anonimat.
*******
EXISTA
“exista cineva care umbla
si cauta si tremura plange
cu toate ca e orb mut cu functiile vitale
in colaps tremura cauta se grabeste fatal
poate e un om mancat de multa despartire“
POATE ASA
“in rugul zilei cu o piatra alba tatuata pe frunte
blestemam culorile subtiate, aerul chinuit refuzand sa respire
val dupa val cu inegale puteri apa ineca ce mai puteam avea
fluturi esmeralde fanati in sicriul obitelor
pe fiecare os bratari si inele de nisip care uita –
violentat
drumul inainte inapoi cu poze si flashuri
agrava mesajul
era o lumina cu prea multa patima
susurand verde inchis pe dinafara chiparosii garantau
profunzimile
frumoasa nostalgie a lor la sfatul ce avea sa devina
amintire ma identifica
intru ce asteptam alaturi strigatul sa-ti trimit inapoi
cu forul noptii
pielea incinsa cu sfoara pe maini
doua fasii sangerand
poate asa ma vei gasi“
CATIFELAREA IMPURA
“ in ciuda rozelor albe zatandu-si dulceata in noi
A trecut mai mult de o luna deja de la acele 90 de minute pe care le voi purta cu mine intreaga viata: 28 martie 2009 – ziua in care Nemanja a devenit realitate concreta; ca si cum o idee se transforma din abstract in fizic.
este ciudat cum, realitatea redata de imagini – poze sau tv - o percep atat de diferit, impersonal, distant; stiu ca man utd exista, ca existenta lor este o realitate, dar cat timp reprezinta o imagine - statica sau in miscare - exista doar ca o realitate intangibila, indepartata, o realitate estompata in mitic, in semi-existenta. [desi dupa ultimele sezoane, multi s-ar putea intreaba daca nu cumva utd nu reprezinta doar o himera - imaginea perfectiunii, produs al imaginatiei unui eu colectiv. cine stie insa cat din ceea ce (credem ca) vedem exista cu adevarat.]
Sunt cateva momente in viata mea pe care as vrea sa le pot retrai sau revedea oricand, inregistrate undeva, pe retina, sau dincolo de amintire - un repeat al trecutului disponibil oricand. Si senzatiile ; as trece iar si iar prin frigul din seara in care l-am vazut pe Vida, fara nicio ezitare. I-as urla numele din nou, in aviditatea unei priviri, as canta glory glory man utd iar ca sa ma simt mai aproape de echipa.
Meciul nu stiu cum a fost; pentru mine pe teren s-a aflat un singur jucator, un singur om, aproape o singura echipa. A lor.
Viii-dic… pare un poem in sine numele lui… Neeee-maaa-njjja… l`am repetat de atat de multe ori incat parca s`a transformat in substantiv comun; Vidic poate la fel de bine sa insemne aer, sau apa, sau vis… ceva zilnic, fara de care existanta umana ar fi imposibila…atitudinea lui, si chipul, incrancenarea si sacrificiul – un poem in proza, un poem eroic.
… inca mai zambesc; tamp, asa cum zambeam dupa finala trecuta de champions league, cand in mintea mea persista ‘these are the chaaaaampioooooons !!!!’
L`am vazut pe Nemanja Vidic... zambet absolut cretin…
Albastrul lunii aprilie este fluturi; pt ca am revazut ‘Alegria’ pe care il percep din ce in ce mai intens ca pe un spectacol despre zbor si i-limitare.
Deoarece cred ca avem fascinatia zborului, infinitului, a spatiului inca de cand ne dam in leagan, copii fiind, privind cerul. Pentru ca luptam dintotdeauna impotriva constrangerilor, pentru libertate sau pentru iluzia ei. Pentru toti copiii care se urcau pe parti din biblioteca sau dulap si nu mai puteau cobori.
Pentru ca fluturii nu zboara niciodata trist, ci intotdeauna vesel ; pentru ca mor asemenea lui Icar, cautand lumina. Pentru ca sunt liberi, si nu stiu de libertate. Pentru ca imbraca acel copac cu o bucata din cerul dupa care tanjeste, si il transforma din arbore in pata de albastru.
Pentru ca nu trebuie sa uitam niciodata sa ne dam in leagan.
Herbert von Karajan 5 aprilie 1908 -- 16 iulie 1989
Pasiunea mea pentru Herbert trece dincolo de admiratie sau fascinatie. Cred ca este idolatrie. Nu-mi explic altfel religiozitatea cu care il privesc si-i ascult muzica.
M-a fascinat din primul moment cand l-am vazut – la atheneu, prima editie de “Confluenta artelor”: privirea lui inchisa, aparent oarba, miscarile aproape shamanice, care pot hipnotiza muzica insasi; si ascultatorul.
Am cautat apoi cu fanatism mai multe despre el: mai multe date, mai multe imagini, mai multe inregistrari. Am intalnit marturiile altora despre el, si marturiile lui insusi despre sine - aceeasi dezamagire ca de fiecare data cand descopar ca zeii si zeitele mele sunt cat se poate de umani; dar Herbert redevine El de fiecare data cand il privesc.
Si ii privesc mereu ochii inchisi, orb sau orbit de Armonie, miscarile hipnotice, prin care ai putea asculta muzica surd fiind. Vad cum i se lumineaza chipul, sau cum i se intristeaza miscarea mainii; si buzele lui mereu in jos, a tristete, dezvaluind lupta interioara a celui care poarta cu sine Armonia, si nazuinta de a o reda perfect, eterna cautare. Si privesc cum biciuieste muzica, pentru ca mai apoi sa o mangaie, cum o imbratiseaza sau o poseda, cum este tandru sau distant, cum prin miscarile baghetei lui muzica pare a avea trup de femeie…
Pentru luna martie am ales bucata mea preferata din Rafal Olbinski - Nostalgia in Slow Motion; pentru ca pentru mine primavara este melancolie; o melancolie in verde, sfarsit de iarna, parfum de magnolii inflorite si cantec de pasari din nou acasa... inca un sfarsit, pentru un acelasi inceput...
Si pentru ca Rafal Olbinski imi aminteste de inca o preferata: o anumita scena din Dead Poets' Society:
“- De ce stau aici?
- Ca sa fiti mai inalt.
- Nu, multumesc pentru participare.
Stau pe catedra ca sa nu uit sa privesc lucrurile in alt fel. De aici lumea arata altfel. Nu ma credeti? Veniti sa vedeti cu ochii vostri! Cand credeti ca stiti un lucru, priviti`l in alt fel. Chiar daca pare prostesc sau gresit, trebuie sa incercati. Incercati sa va gasiti propria voce. Fortati limitele. Indrazniti sa descoperiti taramuri noi!”
Am cumparat cartea pentru ca nu am mai citit de multa vreme ceva despre o astfel de dragoste:
Un baiat intalneste o fata. Luminile pulseaza violent peste cei absorbiti de clubbing. Inceputul unei povesti de dragoste cum sunt atatea. Doar inceputul.
Orasul e o vagauna dinauntrul careia ochi stralucitori, pupile dilatate de substante te cerceteza lacom, staruitor. Lumea intreaga se misca repede, se clatina alergand pe picioare subtiri, de paianjen veninos. Kelly si Victor se gandesc sa-si ofere totusi o sansa. Corpurile si mintile lor se cauta, o intelegere aproape telepatica se infiripa
si creste intre ei. Si odata cu ea se inalta o umbra gigantica, intunecata, strivitoare. Cei doi sunt prinsi in tesatura putreda a unei realitati asupra careia au pierdut controlul.
Kelly si Victor se iubesc, se urasc si nu se pot desparti. Iar obsesia devine chinuitoare, dureroasa. La modul fizic.
Kelly si Victor isi spun fiecare povestea. Aceeasi poveste. Iubirea vorbeste in dialectul din Liverpool. Nici unul nu pare sa inteleaga intru totul ce i se intampla. Se lasa dusi orbeste de o nevoie de contopire bolnavicioasa, pentru care epiderma nu poate fi o bariera. Se sperie. Se despart. Se regasesc. Nu se mai pot opri.
Se spune ca poti sa-ti alegi prietenii, dar eu nu sunt complet convins de asta; se trezesc pur si simplu unul langa celalat, ca niste reziduuri aruncate de valuri pe mal.(Niall Griffiths)
Tu pana unde esti gata sa mergi pentru a te contopi cu celalalt?(clubliteratura.ro)
Am ajuns pe la pagina 60 si gandurile mele suna cam asa:
-- Nu am mai intalnit o carte cu un vocabular atat de – eufemistic spus - “actual”; prea actual dupa mine. Dupa prima rasfoire a fost evident ca nu este o carte de citit in mijloacele de transport, deschisa atator priviri. Si totusi, cred ca tocmai acest limbaj ajuta enorm la incadarea in timp a actiunii si la impresia de autenticitate a povestirii; luand in considerare ca personajele sunt adolescenti, imi pare chiar ca nicio astfel de expresie nu e gratuita. La fel si cu scenele de sex nebun, aproape letal, care par descrierea unui film cu “actiune ritmica” si care sunt pana la urma incercarile celor doi de a se contopi si descoperi, rezultat alpasiunii lor fulgeratoare.
* Diazepame? De ce pula mea ia diazepame? Ce are?
* Si cu virusul mileniului: ce puii mei a fost faza aia?
* -- Vorbesti din experienta?
Dermond da din cap:
-- Da!
-- Baga-mi-as! Eu doar glumeam, in pula mea!
* Geme inabusit in timp ce ma suge cu putere, cu atata putere de parca mi-ar suge toata amareala din corp, si tot intunericul din creier pentru a face loc unei straluciri orbitoare care creste in intensitate pe masura ce continua sa suga.
-- Probabil ca daca m-as fi nascut in Manchester as fi avut aceleasi temeri ca nu cumva celalalt sa fie suporter Liverpool, Arsenalsau City, iar una dintre cele mai nefericite zile din istorie 6 februarie 1958. Este deopotriva amuzanta si inspaimantatoare dimensiunea pe care o ocupa forbalul, echipa preferata, in viata si sufletul suporterilor englezi
* N-am vazut niciodata atatia oameni cu ochiii in lacrimi. Decat cand am primit doua goluri de la Dusmani in ultimul minut, normal. Si dupa Hillsborough.
* Poate e o afurisita de suportera Manchester United, parca poti sa stii? Asta te-ar face s-o uiti cat ai zice peste, nu-i asa? Ba bine ca nu.
-- Si totusi, dincolo de limbaj si de eventualele aparente, cat de intens este scrisa!
* E ca un animal rar pe care nu l-am mai vazut pana acum sau, nu, ca un animal mitologic despre care nu credeam ca exista pana n-am dat ochii cu el.
* O vreau cum n-am vrut pe nimeni in viata mea, simt ca-n mine e un golf pe care doar ea il poate umple. Sau poate-I ca un pod?
* E foarte aproape de mine. Imi arde fatza cand e atat de aproape de mine, de parca fata emana caldura sau eu atrag, aspir caldura de la ea. […] Simt ca in piept mi s-a deschis o gaura neagra, prin care sorb cu nesat totul.
* Sunt in mijlocul ei, vreau sa-mi bag fata cu totul in ea, sa-mi smulg fata cu mainile goale si s-o bag inlauntrul ei cu pumnul. Sa gust tot ce e sau a fost sau va fi vreodata. Ling tot mai sus, tot mai adanc, pana cand ajung sa simt ca-i ling trecutul, copilaria, pruncia. II ling sanii pe dinauntru. II mozolesc rinichii. Am sa-i gust parte din spate a globilor oculari, am sa-mi trec limb ape fiecare incretitura si cuta a creierului ei…
