28 August 2009

Uimire si cutremur -- Amelie Nothomb

Uimire si cutremur -- Amelie Nothomb
(ed. Polirom, 2005)

Ma dezamagesc putin cartile de cateva ore...pentru ca transpunerea in personaj, oricat de intensa, este prea scurta, nu se ajunge la o identificare afectiva la fel de intensa ca in cazul romanelor care dureaza zile. Desi scrisa la persoana I singular, nu ramane decat o poveste spusa de o prietena, la o cafea poate.

"Uimire si cutremur" nu este o carte despre Japonia sau vreun ghid cultural; este o poveste despre un context si niste perspective - un an de lucru la compania ‘Yamamoto’.

Ce este deosebit la acest roman, este descrierea Japoniei din interior, raportata la exterior sau extern, la cultura occidentala; citita in registru ludic pare o poveste amuzanta, dar dincolo de acest prim sens, se regaseste dublul-limbaj si dimensiunea ironica a povestirii, iar scrierea asumat autobiografica, si redata la pers.I sg, augmenteaza intensitatea trairilor personajului narator, mai ales daca esti un obisnuit al universului scrierilor lui Amelie Nothomb.

Firul epic este destul de simplu, fiind rezumat de Amelie insasi la un moment dat, pe parcursul romanului : ”Să recapitulăm. Copil fiind, voiam să devin Dumnezeu. Foarte repede, am înţeles că ceream prea mult şi-am mai turnat puţină agheasmă-n vin: aveam să fiu Isus. Mi-am dat seama curînd că era o ambiţie excesivă şi-am acceptat să „mă fac" martir cînd voi fi mare.

Adultă, m-am hotărît să fiu mai puţin megalomană şi să lucrez ca interpretă într-o companie japoneză. Vai, era prea mult pentru mine şi a trebuit să mai cobor o treaptă, devenind contabilă. Nimic însă nu putea încetini fulgerătoarea mea coborîre socială. Am fost aşadar mutată pe post de a cincea roată la căruţă. Din nefericire — ar fi trebuit să-mi dau seama -, a cincea roată la căruţă, pentru mine, tot prea mult era. Am fost atunci învestită cu misiunea finală: curăţarea budelor.”

Dincolo de stilul savuros, aparent auto-ironic, dar in esenta sarcastic privind experienta japoneza, se ascunde insa o dezamagire ; dezamagirea nepotrivirii dintre Japonia copilariei, fata de care Amelie a fost intotdeauna nostalgica, si Japonia perioadei adulte. Copilului de altadata, si imaginii idilice a aminitilor din Japonia copilariei se opun realitatea descoperita ca adult, maturizarea si intoarcerea perspectivei in raport cu obiectul interesului; caci, desi aflam in ‘Biografia foamei’ ca Amelie a explorat imprejurimile casei si gradinilor in care locuia in copilarie, nu a intalnit insa niciodata acea latura a culturii japoneze – cultul muncii, al intreprinderii, si poate ca atunci nici nu l-ar fi inteles:

* Nu mă puteam mulţumi să aştept seara de 7 ianuarie şi să plec după cîteva strîngeri de mîini.

Intr-o ţară în care pînă de curînd, cu contract sau fără, erai în mod automat angajat pe viaţă, nu părăseai un loc de muncă fără a îndeplini toate formalităţile.

Ca să respect tradiţia, trebuia să-mi prezint demisia la fiecare treaptă ierarhică, adică de patru ori, începînd cu partea de jos a piramidei: mai întîi lui Fubuki, după aceea domnului Saito, apoi domnu-lui Omochi şi, în final, domnului Haneda.

M-am pregătit mental pentru această ceremonie. Era de la sine înţeles că voi respecta cu stricteţe marea regulă: să nu mă plîng.

Inspre final, aflam ca degradarea Ameliei a fost tolerata de catre superiorii japonezi dintr-un paradox : din respect pt deciziile lui Fubiki – sefa ei directa, pt ca hotararile subalternilor nu se contrazic.

Tema centrala a scrierii, dincolo de povestea propriu-zisa, este toleranta si empatia : eroina isi raporteaza trairile la sentimentele si perceptia occidentala ; pe de alta parte, colegii niponi presupun ca asumarea unui post intr-o firma japoneza inseamna, sau implica automat si asumarea diferentelor culturale, integrarea prin adaptarea la traditiile japoneze. Si, desi se pare ca nu este chiar asa, degradarea in functie a survenit tocmai pt ca Amelie a fost tratata ca o japoneza ; in niciun moment vreun coleg sau superior nu s-a raportat la valorile occidentale, poate pentru ca nu cunosteau ale valori decat cele proprii, sau poate pt a-i pedepsi indrazneala de a crede ca se poate potrivi intr-o firma japoneza.

* La sfirşitul zilei, ar fi fost o meschinărie să mă gîndesc că nici una dintre competenţele pentru care fusesem angajată nu-mi servise la nimic. La urma urmei, tot ce voisem era să lucrez într-o întreprindere japoneză. Şi reuşisem.

Am avut impresia că petrecusem o zi excelentă. Zilele care au urmat mi-au confirmat-o.

Nu înţelegeam deocamdată care era rolul meu în această întreprindere, dar îmi era indiferent. Domnul Saito părea să mă considere lamentabilă, ceea ce-mi era şi mai indiferent.

* L-am urmat într-un birou gol. îmi vorbi cu o mînie care-l făcea să se bîlbîie:

— Aţi indispus profund delegaţia firmei prietene! Aţi servit cafeaua cu nişte formule care sugerau că vorbiţi japoneza la perfecţie!

— Dar n-o vorbesc chiar aşa de rău, Saito-san!

— Tăceţi! Cu ce drept vă apăraţi? Domnul Omochi e foarte supărat pe dumneavoastră. Aţi creat o ambianţă execrabilă în şedinţa de azi-dimineaţă: cum ar mai fi putut partenerii noştri să se simtă în siguranţă, cu o albă care le înţelege limba? începînd din momentul ăsta, nu mai vorbiţi japoneza.

Am făcut ochii mari.

— Poftim?

— Nu mai ştiţi japoneza. E clar?

— Păi Yumimoto m-a angajat tocmai pentru că ştiam limba!

— Nu mă interesează. Vă ordon să nu mai înţelegeţi japoneza.

— Imposibil. Nimeni nu se poate su-pune unui astfel de ordin.

— Există întotdeauna un mijloc de a te supune. Asta ar trebui să înteleagă creierele occidentale.

* In consecinţă, trebuia să găsesc un mijloc de a îndeplini ordinul domnului Saito. Mi-am sondat creierul în căutarea unui strat geologic propice amneziei: existau oare astfel de subterane în fortăreaţa mea neuronală ? Vai mie, edificiul meu cerebral avea puncte forte şi puncte slabe, turnuleţe şi fisuri, spărturi şi şanţuri cu apă, dar nimic care să-mi permită îngroparea unei limbi pe care-o auzeam vorbită fără încetare.

Pana si elogiul femeii japoneze este realizat, judecat dintr-o perspectriva occidentala, toate comparatiile si contrastele fiind subintelese cultural, de catre cititor.

* Nu: dacă japoneza trebuie admirată - şi trebuie - e pentru că nu se sinucide. Conspiraţia îndreptată împotriva idealurilor sale începe încă din fragedă copilărie. I se toarnă mortar în creier: „Dacă la 25 de ani nu eşti măritată, o să ai toate motivele să-ţi fie ruşine", „ dacă rîzi, eşti lipsită de cuviinţă", „dacă faţa ta exprimă vreun sentiment, eşti vulgară", „dacă menţionezi existenţa vreunui fir de păr pe corpul tău, eşti obscenă", „dacă un băiat te sărută pe obraz în public, eşti o curvă", „dacă mănînci cu poftă, eşti o scroafă", „dacă îţi place să dormi, eşti o vacă" etc. Astfel de precepte ar fi anecdotice dacă n-ar corupe gîndirea. [...]

Nu voi putea enumera toate îndatoririle tale niciodată, pentru simplul motiv că fiecare minut din viaţa ta este supus unei obligaţii aparte. De exemplu, chiar aflîndu-te singură la toaletă pentru umila nevoie de a-ţi uşura vezica, vei avea obligaţia să veghezi ca nimeni să nu audă susurul pîrîiaşului tău: va trebui aşadar să tragi apa încontinuu.

Citez acest caz ca să înţelegi următorul lucru: dacă pînă şi domenii atît de intime şi insignifiante ale existenţei tale sînt supuse unei reglementări stricte, pregăteşte-te, în consecinţă, pentru amploarea restricţiilor care vor apăsa asupra ta în momentele esenţiale ale vieţii tale.

Ti-e foame? Nu mînca, gustă - căci trebule să rămîi zveltă, nu pentru plăcerea de a vedea oamenii întorcînd capul pe stradă după silueta ta (n-o vor face), ci pentru că e ruşinos să ai rotunjimi. [...]

Clipa nu înseamnă nimic, viaţa ta nu înseamnă nimic. Orice durată mai mică de zece mii de ani nu înseamnă nimic. [...]

De fapt, e mai bine să eviţi voluptatea, fiindcă te face să transpiri. Nimic nu-i mai ruşinos decît sudoarea. Dacă-ţi mănînci strachina de găluşte fierbinţi cu înghiţituri mari, dacă te laşi pradă patimii sexului, dacă-ţi petreci iarna picotind lîngă sobă, vei transpira. Şi nimeni nu se va mai îndoi de vulgaritatea ta.

Intre sinucidere şi transpiraţie, nu ezita. Pe cît de nobil e să-ţi verşi sîngele, pe atît de abject este să verşi sudori. Dacă îţi dai moartea, nu vei mai transpira niciodată şi angoasa ta se va sfirşi pentru totdeauna.

Niponul, în schimb, nu e un asfixiat. In el n-a fost distrusă, încă din pruncie, orice urmă de ideal. El posedă unul dintre drepturile umane fundamentale: acela de a visa, de a spera. Pe care îl şi exercită. îşi închipuie lumi himerice în care el este liber şi stăpîn.

Japoneza nu beneficiază de acest recurs, dacă e bine educată - şi cele mai multe dintre ele sînt. I-a fost amputată, ca să zicem aşa, această facultate esenţială. De aceea îmi proclam admiraţia profundă pentru orice niponă care nu s-a sinucis. Din partea ei, a rămîne în viaţă, este un act de rezistenţă la fel de dezinteresat pe cît de sublim.

Asadar, normalul nostru este o incalcare a bunei cuviinte la ei, ilogicul este logic, iar sentimentele si sentimentalismul la serviciu, prietenia sau consolarea intre colegii de serviciu sunt inexistente. Si cum ar fi putut fi altfel daca munca intr-o intreprindere japoneza pare a nu fi altceva decat un proces de robotizare a omului ; nu a muncii sau performatelor sale, ci a lui insusi, ca fiinta.

* Am avut parte de-o săpuneală meritată: mă făcusem vinovată de grava crimă de iniţiativă.

* Fubuki avea mare dreptate: apucasem pe o cale greşită, cu domnul Tenshi. Redactasem un raport despre unt: mare brînză! Spiritul meu nu era din stirpea cuceritorilor, ci din rasa vacilor ce pasc facturi pe pajişte, aşteptînd să treacă trenul izbăvirii. Ce bine era să trăieşti fără orgoliu şi fară inteligenţă!

* — Ştiu eu prea bine. îmi porti atîta pică de cînd te-am denunţat vicepreşedintelui pentru afacerea cu produsele lactate încît te-ai hotărît să mă ridiculizezi în mod public.

— Pe mine mă ridiculizez, nu pe dumneavoastră.

— Sînt şefa dumitale directă şi toată lumea ştie că eu ţi-am dat postul ăsta. Aşadar eu sînt responsabilă pentru ceea ce faci. lar dumneata o ştii foarte bine. Te comporţi la fel de josnic ca şi ceilalţi occidentali: pui vanitatea personală mai presus de interesele companiei.

* Pentru ea, nu încăpea îndoială: singurul meu scop fusese răzbunarea. Mergînd să-i contemplu lacrimile la toaletă, voisem să-i plătesc cu aceeaşi monedă.

Aş fi vrut atît de mult să-i deschid ochii, să-i spun: „De acord, a fost o prostie şi o stîngăcie, dar vă conjur, credeţi-mă: n-am avut nici o altă motivaţie decît simpla, cinstita şi prosteasca omenie. Pînă nu demult vă purtam pică, aşa-i, şi totuşi, cînd v-am văzut umilită cu atîta mîrşăvie, n-a mai fost loc în sufletul meu decît pentru elementara compasiune. lar inteli-gentă cum sînteţi, nu se poate să nu ştiţi că, din toată compania, nu, din lumea întreagă, nimeni nu vă stimează, nu vă admiră şi nu e subjugat de farmecul dumneavoastră ca mine!".

Nu voi şti niciodată cum ar fi recţionat dacă i-aş fi declarat toate astea.

Pentru a compensa lipsa apropierii umane, Amelie isi inventeaza un sistem de apararea impotriva de-sentimentalizarii, un mod de evadare singura evadare nu a fost intearctionarea umana, ci evadarea in peisaj

* Asta mi-era pe plac, deoarece chiar lîngă uşa liftului era un imens perete de sticlă. Mă jucam, în acele clipe, „de-a saltul în peisaj".

Imi lipeam nasul de fereastră şi, mental, mă lăsam să cad. Oraşul era atît de departe dedesubtul meu: pînă să mă strivesc de sol, mi-era îngăduit să privesc o grămadă de lucruri.

Imi găsisem vocaţia. Sufletul meu înflorea datorită acestei munci simple, utile, umane şi propice contemplatiei. Mi-ar fi plăcut să fac asta toată viaţa.

* Nu-mi mai rămînea decît să-mi lipesc fruntea de sticlă şi să mă arunc pe fereastră. Sînt singura persoană din lume căreia i s-a întîmplat acest miracol: defenestrarea mi-a salvat viata.

Fărîme din trupul meu trebuie să mai fie şi azi risipite prin tot oraşul.

* Cîtă vreme vor mai exista ferestre, pînă si cea mai măruntă fiinţă omenească de pe pămînt îşi va avea partea sa de libertate.

Pentru o ultimă oară, m-am aruncat în gol. Mi-am privit corpul căzînd.

După ce mi-am potolit setea de defenestrare, am părăsit imobilul Yumimoto. Niciodată n-am mai călcat pe-acolo.

Titlul este explicat direct, inspre final, printr-un dialog intre Fubiki si Amelie, privind hotararea acesteia de a demisiona, iar finalul cartii este o victorie, o recunoastere tarzie a capacitatilor intelectuale si apartenentei la cultura japoneza, venite tocmai din partea celei care se indoia cel mai mult de ele.

* — Ce-i drept. Sincer, ce meserie ai putea face?

Trebuia să-i deschid calea către paroxismul extazului.

In vechiul protocol imperial nipon, se stipula că împăratului trebuie să i te adresezi cu „uimire şi cutremur". Am adorat dintotdeauna această formulă care se potriveşte atît de bine cu jocul actorilor din filmele cu samurai, cînd se adresează şefului lor, cu vocea traumatizată de un respect supraomenesc.

Mi-am compus aşadar o expresie de uimire si am început să tremur. Mi-am atintit privirea plină de spaimă în ochii femeii şi-am îngăimat:

— Credeţi că mă vor accepta la gunoieri ?

— Da! îmi răspunse cu un entuziasm cam exagerat.

* In 1992 a fost publicat primul meu roman.

In 1993 am primit o scrisoare de la Tokyo. Textul era următorul:

„Amelie-san, Felicitări. Mori Fubuki".

Biletul îmi făcea plăcere, desigur. Un detaliu m-a umplut însă de încîntare: era scris în japoneză.


27 August 2009

Bucati din "Uimire si cutremur"


* — Cît mă bucur că amîndouă sîntem copii ai Kansai-ului! Acolo bate inima vechii Japonii.

Intr-acolo continua să bată şi inima mea din ziua în care, la vîrsta de cinci ani, părăsisem munţii niponi pentru deşertul chinez.


* — Curios handicap, totuşi. Nu-ţi trebuie nici o inteligenţă ca să transcrii nişte numere.

— Tocmai: cred că aici e problema oamenilor de felul meu. Dacă nu i se solicită inteligenţa, creierul nostru adoarme. De unde şi greselile mele.

Chipul lui Fubuki îşi abandonă în sfirşit expresia de luptă, adoptînd o mirare amuzată:

Inteligenţa dumitale are nevoie să fie solicitată! Excentrică chestie!


* Eram un Sisif al contabilităţii şi, precum miticul erou, nu deznădăjduiam niciodată, reîncepeam inexorabilele operaţii pentru a suta, pentru a mia oară. Se cuvine ca, în treacăt, să semnalez următorul miracol: greşeam de o mie de ori la rînd, ceea ce ar fi fost la fel de consternant ca o muzică repetitivă dacă cele de o mie de greşeli n-ar fi fost de fiecare dată altele; am obţinut, pentru fiecare calcul, o mie de rezultate diferite. Aveam geniu. [...]

Din momentul în care mi-a fost atribuită această nouă însărcinare, noţiunea de timp a dispărut din existenţa mea lăsînd locul eternităţii supliciului. Niciodată, dar niciodată, nu mi s-a întîmplat să ajung la vreun rezultat, dacă nu identic, măcar comparabil cu cele pe care trebuia să le verific.


* Redescopeream lumea fără numere. De vreme ce există analfabetismul, ar trebui să existe şi anaritmetismul pentru a vorbi de drama proprie oamenilor de soiul meu.


* — In prenumele dumneavoastră se află zăpada. In versiunea japoneză a prenumelui meu, ploaia. Mi se pare just. Intre mine şi dumneavoastră există aceeaşi diferenţă ca între zăpadă şi ploaie. Ceea ce nu ne împiedică să fim alcătuite din acelaşi material.


* Una dintre minunile limbii japoneze este că poţi crea prenume la infinit, pornind de la orice cuvînt. Printr-una din acele ciudăţenii pentru care cultura niponă mai oferă şi alte exemple, cele care n-au dreptul să viseze poartă nişte nume ce te fac să visezi, precum Fubuki. Cînd e vorba să numească o fată, părinţii îşi permit şi cele mai delicate lirisme. In schimb, dacă e vorba de un băiat, creaţiile onomastice sînt adesea de un sordid ilariant.

Astfel, fiind cît se poate de normal să alegi ca prenume un verb la infinitiv, domnul Saito îl numise pe fiul său Tsutomeru, adică „a munci".


* Onoarea constă cel mai adesea în a fi idiot. Şi oare nu-i mai bine să te comporţi ca un imbecil decît să te dezonorezi? Şi azi mai roşesc pentru că am preferat inteligenţa decenţei.


* Cert e că fraza şefei. mi-a plăcut la nebunie: „Dacă aveţi motive să vă plîngeţi...". Partea care-mi plăcea cel mai mult din acest enunţ era acel „dacă": trebuia luat în considerare şi cazul în care n-aş fi avut astfel de motive. […]Credea desigur că această sarcină avea să-mi aducă trebuincioasa împlinire sufletească ce nu putea izvorî decît din muncă. Faptul că o fiinţă atît de incapabilă ca mine îşi găsea în sfirşit un loc în societate consti-tuia în ochii săi un eveniment pozitiv.


* Pe deasupra, acest boicot constituia o adevărată răzbunare faţă de Yumimoto:

angajaţii care alegeau să meargă la etajul patruzeci şi trei pierdeau, aşteptînd liftul, un timp pe care l-ar fi putut pune în slujba companiei. In Japonia, asta se cheamă sabotaj: una dintre cele mai grave crime nipone, atît de odioasă încît se foloseşte cuvîntul franţuzesc, căci trebuie să fii străin ca să-ţi treacă prin cap o asemenea mîrşăvie.


* Orice existenţă cunoaşte într-o bună zi un traumatism primar care o împarte într-un înamte şi un după şi a cărui amintire, chiar furişă, e de-ajuns ca să încremeneşti de groază iraţională, animalică şi de nevindecat.


* Cine ar fi crezut că a mînca ciocolată verde putea constitui un act de politică internaţională?

Am întins mîna spre pachet gîndindu-mă că poate tot aşa se întîmplase şi în grădina Edenului: Eva n-avea nici un chef să muşte din măr, dar un şarpe obez apucat de o criză de sadism pe cît de bruscă, pe atît de inexplicabilă o silise s-o facă.

(Amelie Nothomb -- Uimire si cutremur, ed Polirom)

xxx

23 August 2009

Rataciri printre versuri



"Fara tine-i cumplit, fara tine mi-e greu,

De n-ai fi tu cum esti, eu n-as ramane eu,
Sa-mi aduci ierni de iad, sa imi dai toamne reci,
Sa ma-njuri, sa ma certi, dar sa nu poti sa pleci."

(sa nu pleci -- andrei paunescu)

Atat de mult imi plac aceste versuri, si atatea sensuri si explicatii ma invadeaza, incat nu ma pot regasi ca sa le pot aranja cum trebuie... haos total...

xxx

18 August 2009

1 albastru/ luna

(liberta/freedom-fabio bertiglia@flickr.com)

''You know it's freedom
when bad things
feel so damn good''...


Albastrul lunii august reprezinta Libertatea, melodiile pe care le canti cu voce tare pe strada, plimbarile prin ploaie, floarea de papadie in care tocmai ai suflat, parerile pe care simti ca trebuie sa le exprimi, iubirile ilogice si pasiunea pentru acea melodie care te bantuie de saptamani...

xxx

14 August 2009

Hopelessly addicted

Astazi mi-am pus pronosticurile pe I know the score pentru prima etapa de Premier League. Dupa doua sezoane deja de concurs de pronosticuri pe forum, aproape ca m-am ingrozit: iar noua luni de urmarire infrigurata a rezultatelor si a meciurilor, de asteptare nervoasa, bucurii si dezamagiri, blesteme, ironii sau laude, mandrie tampa sau tristete trecatoare, de trai de pe o saptamana pe alta in asteptarea fiecarui meci, inca o luna mai de sfarsit de sezon in care voi suferi de dor, de debusolare, fara niciun reper temporar de care sa ma agat saptamanal, si acele zile din iunie-iulie-august de 'moarte clinica', in care voi citi de inca cel putin doua ori Fever Pitch...

Este o dependenta de toate aceste trairi pe care parca o simt deja cum imi freamata in sange, si, dupa trei luni de suferinta, astept cu nerabdare sa-mi atace organismul...



12 August 2009

Retorice III

Jucătorii catalani vor purta într-un amical, contra lui Manchester City, un echipament confecţionat din material reciclat, iar vopseaua folosită la inscripţionare este pe bază de apă.

Echipamentul este de culoare albastră, iar pe piept va avea inscripţionat numele fundaţiei şi trei dungi în culorile acesteia, bleu, orange şi roşu. Tricourile sunt confecţionate din materiale reciclate, iar vopseaua folosită este pe bază de apă. Echipamentul, conceput special pentru ediţia a 44-a a trofeului Joan Gamper, va fi produs într-o serie limitată de 1.899 de bucăţi, fiecare putând fi achiziţionat la preţul de 120 de euro.

Proiectul iniţiat de club are ca scop promovarea sportului şi a educaţiei în rândul copiilor refugiaţi. (realitatea.net)



Barça astia parca ar fi maica Tereza ai fotbalului: nu au reclame pe tricouri (si inca de cand au inceput ei sa existe!) - doar sigla unicef, donatii peste donatii, acum echipament eco... maine-poimaine vezi ca incep promovarea transferurilor 'pe gratis'.

Pai unde ajungem?

xxx

5 August 2009

Fascinatia unui titlu


"Nu judeca o carte dupa coperta", se spune; sa judecam titlul. Nici macar o judecata de valoare sau vreo asteptare cu privire la carte, doar gandurile si (de)numirea.


"Nocturne. Cinci poveşti despre muzică şi amurg" - nici ca se putea un titlu mai japonez de la un scriitor nipon doar cu numele - Kazuo Ishiguro, crescut si format in Anglia.

Imi place forma impresionista a titlului - cu sau fara virgula lui Monet (Nocturnes: Five Stories of Music and Nightfall vs. Impression, soleil levant - dealtfel 'amurg' si 'rasarit' fiind parte al aceluiasi camp lexical); imaginea si sinestezicul - amestecul dintre melodie/melodios si culoare.

Ceea ce ma atrage cel mai mult insa, este alegerea atenta a cuvintelor (nocturne-muzica-amurg), jocul semantic reflectat in ambivalenta sau dubla determinare a cuvantului 'nocturne' regasita o data prin reiterarea ideii de intunecare in asocierea termenilor 'nocturn(a) -- 'amurg', si apoi a celei de sunet in 'nocturne -- muzica'; pare ca titlul (poate si povestea) este construit in jurul dihotomiei 'amurg, inserare - muzica, sunet':

Nocturne. Cinci poveşti despre muzică şi amurg

Este o carte pe care intentionez sa o am, si mai ales, sa o citesc; pentru cele de mai sus, pentru ca as atinge cu mana tremuranda pianul la care a compus Chopin, pentru ca nici eu nu-mi pot inchipui viata fara armonie, pentru ca inca un apus de soare este o noua victorie a vietii.

*****

Later edit:
ma gandeam la varianta prescurtata a titlului:
Chopin.V-zane-pian-mov

xxx

23 July 2009

Compay! Compay!

Grupo Compay Segundo
Arenele romane, Bucuresti
21 iulie 2009

Din septembrie anul trecut am crezut ca dupa experienta Leonard Cohen nu ma voi mai putea pierde vreodata in vreun alt concert live, in afara urmatorului concert Leonard Cohen. Acum doua seri am trait insa, si un alt fel de hipnoza : nu a fost o transa a tacerii, a coplesirii evlavioase in fata vocii si a versurilor, ci una de in-salbatacire, descatusare, eliberare.


Daca asteptarea concertului a adus acorduri serene a ceva gen jazz in surdina, de prima melodie pana la ultima, Compay Segundo nu au facut decat sa pompeze prin venele noastre acorduri, sange cubanez, dansuri traditionale sau tribale, zambet, ritm.



Amfitionul, si totodata una dintre vocile grupului este genul de persoana care ar fi putut convinge si un sfant sa comita o faradelege, si nu datorita senzualitatii – se pare ca cineva acolo sus a hotarat sa ii predomine doar talentul artistic, ci datorita faptului ca emana lumina, bunadispozitie, energie coplesitoare ; nu conta ca poate apauzi sau canti total afon, ori ca miscarile nu corespund melodiei, privindu-l aveai impresia ca esti perfect, ca apartii acelui moment, acelui loc, ritmului. Este extraordinar cum, cu povestile de dinaintea fiecarei melodii, privind geneza cantecului, si referirile continue la Compay, a reusit sa readuca pe scena un om mort de cativa ani, doar prin puterea evocarii, fara imagini, fara translator, doar prin cuvinte si muzica.


Cu siguranta majoritatea spectatorilor erau acolo pentru a simti muzica, dar transpunerea, transformarea, a fost imediata, de la primul acord intampinat cu aplauze, si continuat cu batai ritmice din mana sau picior, pana la sunetul de final incheiat cu audienta in picioare dansand efectiv, sau doar miscandu-si trupul timid, cu totii aducandu-i omagiu lui Compay : « Compay !Compay ! »


Numai ‘sentimentalisme’ despre concert, pentru ca virtuozitatea fiecarui membru al grupului este evidenta ; inregistrari, premii si faima sunt destule pentru a convinge.

A fost ceva impresionant, ametitor ; as repeta experienta oricand… m-am simtit traind, si a fost incantator…


17 July 2009

1 albastru/ luna

Pentru Albastrul acestei luni am ales ceva oarecum neconventional; poate pentru ca este in alb-negru si nu albstru, si nu este tablou, ci partitura.


Pentru ca este o melodie care a depasit de multa vreme nivelul de Pasiune, ajungand la Obsesie; si cu fiecare ascultare, obsesia pare ca devine mai ilimitata, la fel si aviditatea, nevoia de ea.

Si aceleasi versuri, mereu.... poate pentru ca nu mi se pare ca as fi scapat de singuratate, sau ca as putea vreodata; poate pentru ca tocmai prezenta celorlalti acentueaza sentimentul, desi este mai placut sa ne mintim singuri... pentru ca nu stim cat tragic poate ascunde un zambet, sau cata singuratate o viata mereu plina. Sau cat intuneric trebuie sa inconjoare o lumina...

Why d'you laugh?
When I know that you're hurt inside?
.....
And why'd you lie
When you wanna die, when you're hurt inside
Don't know what you lie for anyway
Now there's nothing left to say...


9 July 2009

Black or White


Tocmai ce butonam in orele mele de nesomn, si am dat peste finalul unui rezumat-stire a ceremoniei de inmormantare a lui Michael, si reactii de dupa : imagini cu Brooke Shields, cateva vocalize ale Mariahei, vorbele lui Paris, si comentarii negative privind absenta multor altor celebritati.


Din punctul meu de vedere, puteau renunta la toata ceremonia, si pastra doar vorbele acelei copile. Ma raliez intregului mapamond, spiritului de turma, etc etc, si recunosc : m-a impresionat, si inca ma impresioneaza. Daca sinceritatea ar avea chip si voce, ar trebui sa fie cele ale lui Paris Jackson... iar daca reactia ei pare exagerata, atunci exagereaza mult mai bine decat bunicii si toti unchii si matusile ei la un loc, care au atins-o ca si cum ar fi de portelan ; si cu siguranta este: un portelan de sute de milioane de dolari.





Dincolo de disparitia lui, ceea ce ramane este mult mai trist : un copil care nu a trait legenda Michael, incapabil sa inteleaga vreodata ceea ce a insemnat el pentru ceilalti, pentru milioanele de admiratori ; va incerca poate sa-si imagineze, sa studieze, sa asocieze comparativ impactul lui muzical sau cultural cu al altor personalitati artistice, dar intelegerea nu va putea fi decat partiala. Deocamdata este doar o fetita care si-a pierdut tatal ; un tata, care uneori parea la fel de copil ca si ea, iar acest lucru este minunat pentru amintirile pe care probabil le va purta intreaga viata.


Asadar, nu am vazut mai mult din ceremonie, dar intr-un fel sau altul, am banuiala ca nu a fost decat inca o dovada a paradoxalei lipsei de sens al cuvintelor...


Din cele cateva vocalize ale Mariah-ei nu am inteles decat “ bine Mariah, te priveste o lume intreaga acum, sunt imagini care vor ramane pentru totdeauna, do your best”; dar poate gresesc si nu am inteles ceea ce trebuie.


Iar sa acuzi pe cineva ca a lipsit de la o inmormantare, mi se pare la fel de absurd precum condamnarea lui Meursault pentru ca nu a plans la moartea mamei sale.... un fel de obligare de a renunta la intimitatea trairilor, o somare la expunere personala absoluta, depersonalizare, sau re-personalizare a sentimentelor, din dragoste pentru traditie, norme sociale sau moda...


16 June 2009

1 albastru/ luna

Albastrul acestei luni este o invitatie la vacanta; nu una neaparat fizica, ci mai degraba o vacanta interioara, a sinelui; o deconectare de exterior, si o conectare mai intensa decat de obicei cu interiorul, gandurile, Armonia.



Cred ca in fiecare zi trecem pe langa un astfel de scaun lasat neocupat special pentru noi. Trebuie doar sa-l vedem. Sau sa invatam sa-l vedem.

Pentru ca astazi am ascultat invitatia scaunelor si m-am plimbat pe jos pana acasa; am reusit sa ascult cantecul pasarilor ca background vocal al zgomotului masinilor, sa admir nuantele de verde al copacilor, fantanile arteziene, zambetul copiilor la plimbare cu bunicii... florile, culorile, cerul, albastrul si muzica...
xxx

6 June 2009

Bucati de puzzle

Am asteptat meciul dintre Kazakhstan - Anglia cu nerabdarea cu care astepti intalnirea cu un prieten de care te-ai departat; o carte draga pe care o recitesti; o parte pierduta din tine, de care ti-a fost atat de dor, si pe care ajungi sa o regasesti.

Mi-este dor de United, de Echipa, de Premier League; mi-e dor si de John terry si Petr cech, de Fer torres si de Stevie gerrard, de Agbo desigur, si Phil Brown. Mi-e dor sa blestem si sa ocaresc Eurosport-ul cand nu transmitea vreun meci pe care l-am asteptat cu nerabdare, si echipele distrugatoare de pronosticuri, pe Park si pe Kuszczak, si uneori si pe Sir.

Asa am aflat ca, fara sa stiu, numaram zilele raportat la meciurile din fiecare weekend, ca este putin debusolant sa ramai fara reperele cu care te-ai obisnuit de atatea luni, ca meciurile din PL devenisera ele insele repere. A ramas un gol pe care il umplu cu meciuri din sezonul trecut, cu Febra stadioanelor a lui Nick Hornby, cu insemnarea numarului de zile trecute de la finala Champions League... ceea ce a inceput ca o joaca s-a transformat in boala; si a venit si momentul cand doare al naibii, dar nu as renunta la ea pentru nimic in lume.



Nu pentru ca ar fi un Mod de viata, ci pentru ca este un Sens in viata. Pentru ca viata mea este un imens puzzle format din diferite si multe sensuri... marete sau banale, convergente sau nu, hotarate sau ezitante, terne sau colorate, ele sunt motivul pentru care zambesc vietii in fiecare inceput de zi...

***

20 May 2009

Intelepciune sau nebunie? - haiku



Henri Brunel -- Haiku: intelepciune sau nebunie?
PRO Editura si Tipografie, 2007



Am asteptat cu nerabdare sa incep cartea, pe care mi-am imaginat-o ca pe o analiza, nu neaparat exhaustiva, dar cel putin aprofundata, a poeziei haiku – istorie, sensuri si structura.

Poate este o problema sau o diferenta de perspectiva – a autorului si a mea, dar a fost o mare dezamagire, aproape direct proportionala cu masura asteptarilor. Nu ma asteptam sa fie o scriere atat de slaba, mai ales studiind cuprinsul, care anunta o abordare foarte interesanta.


Cartea este structurata in trei parti, fiecare cu o tematica diferita, dar, din punctul meu de vedere, tratata pueril si superficial:

I. Haiku/ II. Cum si de ce sa scriem haikuri / III. Haiku in scoala.


In prima parte sunt enuntate si aparent dezvoltate niste definitii asupra haiku-ului, fiecare capitol reprezintand raportul intre haiku si diverse motive recurente in acest fel de poezie:

(Poezia zenului/ Haiku-uri de toamna/ Meditatie/ Haiku si tandrete/ Haiku si umorul/ Haiku-ul si timpul inghetat/ Haiku si tacerea etc), autorul selectand cateva poezii apartinand autorilor clasici, altele creatii proprii, pe care le analizeaza banal, evidentiind evidentul, prin constructii si exclamatii de un patetism infiorator - nu ma refer la fiori de placere; nu emotioneaza, nici nu convinge; stilul este naiv, infantil, aproape telegrafic – foarte pe scurt raportat la cat ar fi fost de spus despre fiecare tema analizata.


Naiv este si cum stabileste trei categorii de incadrare ale haiku-urilor : haiku-uri usoare, haiku-uri dificile si haiku-uri foarte dificile : primele ne produc - sau induc mai degraba, o ‘atitudine de intampinare’; prin cele din a doua categorie privim dintr-o dubla perspectiva a existentei in sine a obiectului contemplat si a existentei acestuia in raport cu trairea nostra, iar prin cele din urma traim experienta pacii interioare, a armoniei si a iubirii supreme.


Cea de-a doua parte - este o pledoarie pentru perpetuarea haiku-ului, cu acea clasare a haiku-urilor in functie de mesaj, si asemanarile dintre haiku japonez si cel francez.


Ultima parte, este dedicata unui proiect de popularizare a haiku-lui in scoli : un atelier de intelegere si creare a haiku-lui in cateva clase dintr-o scoala din Carquefou-Loara Atlantica, cu rezultate si reactii surprinzatoare din partea fiecarui elev.


Traducerea titlului – fata de varianta originala - mi se pare foarte inspirata : Haiku intelepciune sau nebunie ? (vs Sages ou fous le haikus ?), este intr-adevar dihotomia care ar putea caracteriza un haiku, nu numai ca mesaj, dar si ca rezultat al unui proces de creatie.


Exista in unele momente ale cartii cateva constructii lexicale si vizuale atat de calme si armonioase, luminoase si poetice, care mi-au amintit puternic de Nicolae Steinhardt si al sau dialog cu Zaharia Sangeorzan.

* Poate fi cu adevarat prinsa eternitatea in pumnul inchis al unui poem ?

* [...] ‘Ce este un haiku ?’, acest miracol in poezie, acest scurt moment de epifanie, asezat intre doua taceri.

* Saptesprezece silabe, scurte ca un fulger, in care experienta existentiala se odihneste o clipa in causul palmei.

* Haiku-ul, acest “monostih”, spun maestrii, adica un singur vers articulat din trei parti, este o poezie a imediatului. Picatura de apa a clipei se transforma intr-un strop de cristal. Acesta este: timpul inghetat”.

* Tot asa este un haiku. O curba, o tusa simpla, care inseamna mai mult decat un tablou, o epigrama care spune mai mult decat un lung poem.


Este de apreciat si initiativa de a oferi in ultimele pagini ale cartii o selectie de site-uri web internationale, in franceza si engleza, dedicate haiku-urilor : antolgii in franceza, foto-haiku (haisha), bibliografii.



Bucati de "Intelepciune sau nebunie"

I. CE ESTE UN HAIKU ?

* Aparut in secolul al X-lea in Japonia, haiku este, in forma sa clasica, un poem in trei versuri scurte : cinci, sapte, si cinci silabe sau masuri. [...]
Totul este spus in cateva cuvinte precise si simple, care, abia exprimate, dispar indata. Umor, regret, elan, si misterul, si efemerul...

* Un haiku este un poem, adica, la fel ca orice poem, un efect al artei limabjului, care vizeaza sugerarea prin sens, imagine, ritm, a unei emotii, a unei stari de spirit. Dar este un poem singular, aproape un exercitiu spiritual.

* Iata un prim exemplu. Dar aceasta incercare de explicare nu va inlocui intuitia. Cititorul este artizanul poemului sau, el isi inventeaza propriul cantec.

Batranul stejar
contempla
florile de cires.

Stejarul simbolizeaza forta, soliditatea, permanenta. Nunta de stejar, la optzeci de ani de viata impreuna, reprezinta Everestul casatoriei !

Verbul « contempla » pune accentul pe rabdarea privirii, sugereaza o atitudine de meditatie.
Florile de cires sunt fragile, efemere, ele simbolizeaza in Japonia vremelnicia, nepermanenta.
Scena evocata in acest haiku pune fata in fata doua simboluri opuse. Dar, in acesta lume, totul se duce, totul este trecator, iar stejarul, chiar daca va trai o mie de ani, va trece si el, la fel ca florile de primavara.
Liniste...

* Autorul de haiku trebuie sa renunte cel mai adesea la adjective, si intotdeauna la metafore, la « viorile toamnei », la izbucniri, la manie, la romantism, la nostalgia de complezenta. Sa lucreze cu realitatea nuda. sa capteze cu forta imaginea, sa cuprinda cu totul in palme prezentul si sa lase loc tacerii. El se estompeaza, pentru a face sa se nasca o scanteie intr-o inima, pentru a da o sansa, cat de mica, absolutului. Vesnicia este acum.

* « Frumusetea se recunoaste prin exasperarea ei », scria Valery in Caietele sale.

* Ryokan, poet al tandretei, trezeste in noi un colt ascuns de incenta.
Spiritele melancoloce ma vor acuza, poate, ca vorbesc mai degraba despre tandrete decat despre compasiune. Tandretea este o calitate, compasiunea este o virtute. Cea mai inalta virtute a budismului, fara indoiala. Sa auzim ce spune despre aceasta Dalai Lama, intr-o carte intitulata chiar “Puterea compasiunii”:

“ Fiindca structura noastra globala (trupul si mintea) este adaptata la un mediu ce include iubirea, […] fiecare dintre noi este motivate de bunastarea celuilalt, independent de atitudinea pe care acesta ar putea sa o manifeste in privinta noastra. Acesta este compasiunea.
Compasiunea ramane un element fundamental, fara de care nici o activitate omeneasca nu poate avea utilitate.”

Cuvintele ne intind o capcana. Compasiune sau tandrete, ceea ce conteaza este gradul nostru de iubire. In cultura noastra, termenul “compasiune” are o usoara nuanta de severitate, de tristete, este apropiat de cuvantul “mila”, care adauga deseori nefericire nefericirii. Ryokan, care purta pe frunte pecetea inocentei, manifesta o atentie deosebita fata de ceilalti, extinsa pana la insecte si flori, cu atata dulceata usoara in muzicalitatea si caligrafia poemelor sale, atata bucurie senina, incat am preferat, in mod arbitrar, sa folosesc la adresa lui cuvantul “tandrete”.

* Tacerea spune mai mult decat cuvintele, si toti vorbitorii sunt alcatuiti din carne muritoare… ( Louis Rene Des Forets – Poemes de Samuel Wood)

* “Suntem o picatura de apa in oceanul cosmic. Dar picatura de apa stie ca oceanul se afla in ea?” se intreaba proverbul chinezesc.

* Iar haiku-ul, aceasta vorba scurta, poezie a zenului, clipa asezata la marginea tacerii ne face sa intelegem, aici si acum, prin referirea la pasare, la luna sau la bambus…. Acest schimb de iubire si, uneori, chiar fugitive, orbitoare clasritate a absolutului.

* Matsuo Munefusa, zis Basho, este considerat cel mai mare poet de haiku. […] Haiku sunt aproape intotdeauna concluzia unei povestiri de calatorie, a unui lung poem, a cuvintelor de intelepciune.

* [...] Facand acesta, ii recunosc o viata proprie, o personalitate unica, chiar daca ea reflecta inca latura mea umana si respirata pe care o cunosc. Nu mai sunt absorbit intru totul de emotia mea sau de profitul meu. Stejarul nu mai reprezinta doar o sursa de profit, baza visurilor mele, el exista. Nu mai sunt identificat, scufundat in realitate, si, pentru ca stejarul exista, exist si eu. Pe acest drum dificil, intuitia preia controlul. Haiku-ul este o scoala a luciditatii, adica o progresie spre lumina, o recunoastere a celuilalt, si respect, si echitate, si intelepciune. Urmand firul haiku-ului, devin, daca ma abandonez jocului, un foc aprins in noapte, o constiinta treaza.



II. CUM SI DE CE SA CITIM SI SA SCRIEM HAIKU-URI


* Haiku-urile propuse sunt clasate in trei categorii: usoare, dificile si foarte dificile. Aceasta repartitie nu se sprijina pe varsta sau pe cunoastere, ci ia in considerare calitatile intuitive ale fiecaruia in parte, capacitatea sa de a se detasa de modelele si ideile receptionate, libertatea sa interioara.

* Maestrii japonezi de haiku-uri: Basho, Saikaku, Buson, Issa, Shiki, Soseki etc

* Cuvintele poemului culeg un moment fugar din viata noastra, ele sesizeaza realitatea cea mai banala, cea cotidiana, si aproape ne-o arunca in fata. Au misiunea de a ne oblige sa privim altfel realitatea, sa o descoperim, rabufnitoare si noua, sa o vedem. Apoi cuvintele poemului se risipesc, pentru a nu retine nejustificat atentia, pentru a nu ecrana. Grea meserie.
Forma trebuie sa arda pt a se inalta flacara haiku-lui.

* Nu traiesc in lume, spunea Heraclit, traiesc in lumea ‘mea’.

* Traim de obicei intr-un raport de falsa dualitate cu mediul nostru. Credem ca vedem fiintele si lucrurile, si nu vedem prin ele decat umbra noastra, doarintele noastre, temerile noastre, interesul nostrum. Haiku-ul ne inclina spre mai multa echitate. Ne propune sa adoptam o atitudine de intampinare.



III. HAIKU-UL IN SCOALA


* Sunt convins de multa vreme ca exista o fericita coincidenta intre copii si poezia haiku. O capacitate de a trai intens timpul present, o sensibilitate proaspata, libera de obisnuinta, de reguli si de coduri, gata de a fi desteptata. Limpezimea imediata din haiku, acesta poezie atat de simpla si totodata atat de bogata, se armonizeaza firesc cu copilaria.



* Barza tipa

cu o voce care sfasaie

bananierul.


* Un stol de grauri,

o mana de graunte

aruncata in nori.


* Din varful ierbii,

indata ce se prabuseste

licuriciul se inalta.

(Basho)


* Fluturele este un postas

el face turul

florilor.


* Deasupra mea

zgomotul matasos

al unui stol de grauri.


* Fetita

in drum spre scoala

numara stelele.


* Un nor portocaliu

intorc capul

este gri.


* Un trandafir

dupa aversa

unde se va schimba?


* Un fluture distrat

s-a asezat pe buza mea

cum am devenit floare.


* Intre nori

o spartura de soare

inima mea se strecoara prin ea.


* Acest firicel de ceata

atat de fragil

oare sa il culeg?


* Sarutul lunii

Cu apa din baltoaca

Este nesfarsit.


(Henri Brunel -- Haiku: intelepciune sau nebunie?
PRO Editura si Tipografie, 2007 )

13 May 2009

aurelia c. marin -- cutia de scrisori



Aurelia C. Marin -- Cutia de scrisori

editura Universal Dalsi, 2004



Un amestec – as zice eu – cam lipsit de originalitate de tipologii poetice – avangardism (dada), parnasianism si postmodernism, reflectat la nivel grafic in lipsa punctuatiei si a majusculelor, cu particularitatea (nu stiu cat de proprie, dat fiind faptul ca o intalnim si la Teodor Duna) incadrarii fiecari poezii intre ghilimele ; la nivel conceptual – lipsa unor teme recurente, care sa creeze un imaginar poetic propriu scriiturii si scriitoarei, aparenta ideilor/imaginilor poetice redate sub hipnoza, irational si subconstient ; totusi constructii si sintagme originale privind alaturarea termenilor (fie antitetici, fie incompatibili semnatic). Spre deosebire de dada, unde este evidenta lipsa mesajului la nivel frastic (referire la les cadavres exquis intr-una dintre poezii), aici exista si tema si subiect la ambele nivele - frastic si conceptual.

Exista unele imagini deosebite, dar in acelasi timp banale, scriiturii lipsindu-i acea sclipire care ar fi putut-o extrage din anonimat.


*******

EXISTA

“exista cineva care umbla

si cauta si tremura plange

cu toate ca e orb mut cu functiile vitale

in colaps tremura cauta se grabeste fatal

poate e un om mancat de multa despartire“



POATE ASA

“in rugul zilei cu o piatra alba tatuata pe frunte

blestemam culorile subtiate, aerul chinuit refuzand sa respire

val dupa val cu inegale puteri apa ineca ce mai puteam avea

fluturi esmeralde fanati in sicriul obitelor

pe fiecare os bratari si inele de nisip care uita –

violentat

drumul inainte inapoi cu poze si flashuri

agrava mesajul

era o lumina cu prea multa patima

susurand verde inchis pe dinafara chiparosii garantau

profunzimile

frumoasa nostalgie a lor la sfatul ce avea sa devina

amintire ma identifica

intru ce asteptam alaturi strigatul sa-ti trimit inapoi

cu forul noptii

pielea incinsa cu sfoara pe maini

doua fasii sangerand

poate asa ma vei gasi“



CATIFELAREA IMPURA

“ in ciuda rozelor albe zatandu-si dulceata in noi

ramanem o veghe adanc schimbatoare

geometric randuit aerul sapa aceeasi magie extatica

aceleasi obsesii multpatimite

privindu-ma

privind cum scanteiez in tine bobul de argint otravit

reflexele semnalizeaza pericol

sarpele isi intinde trupul genuin echilibrand watii

amperii si ohmii

tineri fiind practicam imolati catifelarea impura

in ritualul erotic iti vorbesc despre moarte si intunecare

mariile fluvii

sentimentele se contracta si tresari peste orbitele mele

ingreunate cu opiu

niste salcii tacute mai jos cresc si continua

vuietul linistii lumii

nici-o cainta nu acopera groapa in care zac

si pun seminte in mana de pamant

care ne-a facut si ne tine “



GOTIC

“mana-n mana intr-o clopotnita

as putea sfasaia norii pana la maduvas

ma aplec peste margine si privesc linistita in jos

accesibile doar ochiului meu inegalabile comori

sub lacatul cap de boa constrictor

intr-un calice decorato con fiori bianchi

imi sangera inima

“curata desfatare“ spuneai mai degraba

sedus de noaptea ademenitoare si atat de senina

ne indreptam spre poarta nehotarata candva

las privirea in urma

o flacara de lumanare“



CERTIFICATUL

“evenimentele zilnice bat la usa acolo unde nimeresc

obosite de alergatura si panda asteapta sa fie luate in seama

uneori cineva le deschide preferand orice risc indoielii,

poate vrea sa auda o amintire draga si mult

prea indepartata,

eu zac in pat bolnava de varsat de vant

cu manusi catifelate pana la umar –

amestecand intr-un pahar gladiole crini si violete

infirmiera imi explicase ce se cuvine,

citea Freud

un fel de subconstent atemporal lupta din greu

sa razbata cu minima claritate

prevestitor indelung zambetul tau imi saruta genunchii

raspundeam chemarii prin gropi cu pasul descult in aburul

pamantului mult prea indifferent

desi m-am ferit incepusem lese sa uit si continuam

desacralizarea legamantului

odata ajunsa cu trup si suflet statuie romana fara cap

imi creasem legenda

drapata in pliuri de marmura ruginita

pe timpul noptii mi-a curs din nari grindina rosie

prevestitor indelung zambetul tau venea de foarte departe

la sfarsitul toamnei Infirmiera mi-a eliberat certificatul

cu acel mod de a trai prin ceea ce am ramas pentru altii ”



DOI MESTECENI

” cata deznadeje aveam aseara pe fruntea albastra in sus

probabil umblam pe malul paraului Frate cautand salciile

disparute in voie fara de voie nu le mai gaseam

tanguinindu-si evanescent echilibrul

parca ar fi fost supte in hruba pamantului ca o indurare

poate aveau de mult contract sa fie lasate in pace

sa aiba cu adevarat linistea lor

impinsa in jos lipeam cu spinarea o poarta gata sa cada si ea

bolnava de gol doar cateva sipci cu icsul in cuie slabite

” ca desi voi umba sperietoare in mijlocul mortii n-am sa urlu”

juram abandonata acolo ca si cum cel care nu era de fata

asculta toate acestea dar nu as intelege ce avea sa raspunda

malul amputa pasii scufunda plansul

« orice poti rata in afara de viata » scria superstitios

ori in bataie de joc pe o foaie de agenda agatata in ciot

langa mine palid si incapatanat de a nu dispera Gabriel Angelo

isi ingropa bocancii de alpinist cu divinul sentiment

al luciditatii si al urcusului

la trei zile pe malul paraului Frate

s-au inaltat doi mesteceni

Unul se pregatea de nunta Celalalt tacea”



UN TRANDAFIR VIOLET DE MATASE

” pleca ingerul

galopa aievea tacut rotindu-si bratele strapunse

in forma de cruce

exista intre tine si el o placere amara, un secret

bine platit cu fiecare lacrima refuzata sa cada

pe dinauntru cearcanul perfect nituit

neasteptat cerul s-a rupt zguduit

de umbra pamantului care trecea pe acolo

cu un fosnet tandru ingerul a ridicat la el jertfele

aruncate in florile de ploaie

exista intre tine si el o placere amara, un secret

bine platit cu fiecare lacrima refuzata sa cada

culcusit in scorbura tapitata cu paie si lut din Egipt

priveai detasat Arborele neintrerupt cu chin si indarjire –

in ascensiunea lui pasarile-rodii giuvaere cat pumnul

galopa aievea tacuta rotindu-si bratele strapunse

cu tinte inflorite nu ma uita

in slujba intemeierii Stapana ingerilor pulveriza

ambra si verniuri sacrale

n-a schitat un semn, un gest marunt care sa deduca mantuire

palida si sacerdotala statea de paza intre doi ciprii

condamnata la tacere

m-a indoliat cu un trandafir violet de matase ”



BARIERELE VAZDUHULUI

” in tineretea mea din acesta lume dusa

printre galaxii cu puterea luminii

se arunca umbra in fata pasului urmator

ademenit intr-acolo

se facea intuneric, asteptam miezul noptii

inevitabil sa sune postasul

imi trimiteam scrisori de dragoste de cristal

si de ura

ideale, devastatoare

nauca

am calatorit apoi cu vaporul, croaziera pe Mediterana

o castigasem bifand correct grile consecrate

adancimii cu linistea

in creier sinapsele alienate violete de parma tardiv

probabil nevezatoare comandantul ma invita

sa ii acord intaiul vals

muselinele spulberate pe sub talpi de roua

cu strangere de inima

vertijul dulce-amarui

din ce in ce mai greu

din ce in ce ”



INTALNIRE DE GRADUL TREI

” tin minte ca si cum totul s-ar fi petrecut aievea

basm in nodul orbitelor mele ravasite prin perne

dinspre zid lumina scazu alternand asperitati moliciunii

ar fi trebuit sa stim dragul meu, ar fi trebuit sa stim

acel peisaj incremenit incoltit de incertitudini

gara menita dramatic un loc

semne fragile copaci fara frunze fara vecinatati fara umbra

« incotro descult cu sacosa de plastic in mana »

un sarpe mi se-ncolacea cu inghetatele-i spledori

pe dupa sani pe dupa umeri

in uriasa despartire ca de la sine vorbele

un hau profund

m-am vazut pe mine alaturi asa in capatul scarilor

treptele jos iedera vraiste lunecau nelimitat unduioase

masinaria caderii functiona difuz emanand semnale atomice

patratul unul intr-altul cu moarte garanta sau nu

desprinderea pasului

purtai o redingota neagra din pene

mi-ai intins mana”