Irealitati

Dupa ore si ore de nesomn, mersul pe strada este ca un vis ; iar cand latra un caine pe care il simti aproape dar nu-l poti vedea oricat de insistent ai privi in jur, mintea iti sopteste : asculta « nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră. »

Si mersul metroului exprima viteza gandurilor tale – ameteala lor este viteza lui tot mai crescanda. Mintea este locuita de imaginatii, temeri si demoni ; mainile tremura, privirea devine ceata. Trebuie sa te mentii gandind, chiar si prin inchipuire ; sa ramai treaz, ca intr-o situatie limita de supravietuire, cand tot ce atingi iti zgarie pielea suprasensibila.

Apoi te intrebi de ce, dupa ore si ore de nesomn, inaintezi mai repede decat cei care ies din metrou – parca somnambuli intr-o procesiune funebra. Sus, oamenii devin siluete, iar masinile culori trecandu-ti prin privire. Asteptarea se aude in ritmul unei melodii inexistente, ca intr-un film absurd.

Abia dupa ore, cursuri de timp si cursuri de cunoastere, cand totul se sfarseste, iti doresti sa poti inchide ochii, si sa te prabusesti. In somn. In cealalta irealitate.