Un text la care ma gandesc intens de cateva zile...
Care va să zică, mă pregăteam să adorm întins alene pe o canapea dintr-un hotel din frumosul oraş comunist Bratislava, şi înainte să adorm, fiind eu în starea aceea plăcută dintre trezie şi somn, cu burta plină şi molcom-fericit, m-am gîndit la povestea de dragoste pe care mi-o spusese Radu Tudoran la Snagov, cu vreo lună în urmă. De după colţul camerei în care eram se auzea sforăitul stins al autorului romanului Toate pînzele sus! Ghidat de acest sforăit, care anunţa somnul unui om împăcat cu sine, mi-am depănat povestea în minte.
Lui Radu Tudoran îi plăcea enorm să înoate. „Nu era ceea ce intram în apă – a arătat lacul Snagov cu un gest larg –, înotam de-adevăratelea o vreme şi cînd oboseam făceam pluta ore întregi privind cerul şi norii, dacă erau nori, şi gîndindu-mă la ale mele. Eram tînăr pe atunci, nu ca azi, cu toate că şi acum îmi petrec măcar o oră cu burta în sus, plutind pe lac, pe jumătate adormit. Aşa eram şi atunci, pe la prînz, apa era călduţă şi clipocea liniştitor. Eram cu ochii închişi şi cîte un val anemic îmi spăla din cînd în cînd faţa, nelăsîndu-mă să adorm de-a binelea. La un moment dat, cîţiva stropi mi-au poposit pe faţă şi pe burtă. M-am gîndit că a început să plouă şi am deschis ochii. Cerul era senin, fără nici o scamă de nor. S-a auzit un plescăit şi un şuvoi de apă mi-a inundat faţa.
M-am întors în partea din care venise zgomotul şi am văzut un caiac. În caiac era o fată frumoasă, care din cînd în cînd mă stropea cu padela. A rîs spre mine şi a spus: «Credeam că eşti mort şi nu ştiam ce să fac, aşa că te-am stropit». Am rîs şi eu şi am întrebat-o ca un prost ce face acolo, cu toate că se vedea de la o poştă ce făcea. «Mă antrenez, a spus şi a rîs. Da’ tu ce faci în mijlocul lacului?». Visez, am spus eu şi ea a rîs din nou. Era pe la amiază, soarele îmi bătea drept în ochi şi am început să înot agale pe lîngă caiac. La un moment dat, s-a întors spre mine şi a strigat: «Ne vedem mîine, dacă mai ai chef să visezi!», după care s-a depărtat rapid, caiacul lăsînd o dîră de spumă în urma lui.
A doua zi ne-am întîlnit din nou, tot în mijlocul lacului. Am ţinut-o aşa vreo săptămînă, îi spusesem că sînt scriitor, ne-am împrietenit şi într-o zi am invitat-o să-mi vadă «proprietăţile». Ce să zic? A fost o dragoste fierbinte care a durat toată vara. Ea fugea în fiecare noapte din cantonament şi poposea în patul meu. Curînd era de-a casei şi nu se sfia să umble goală peste tot, noroc că nu am vecini prea apropiaţi.
Din cînd în cînd plecam cu motocicleta în oraş, de vreo două ori am luat-o şi pe ea. Era o fată simplă şi frumoasă care se îndrăgostise de mine şi nici eu nu eram prea departe de aşa ceva. «Ce-o să facem la toamnă?», m-a întrebat într-o seară şi a început să plîngă. Am mîngîiat-o şi i-am spus că vom găsi noi o soluţie. Pe urmă a venit toamna. Eu plecam din ce în ce mai des în oraş, ea nu mai avea de stat în cantonament decît cîteva zile. Mă pregăteam de despărţire şi ea plîngea din ce în ce mai des. Într-o seară, cînd m-am întors, lipsisem vreo două sau trei zile, nu mai ştiu, i-am găsit hainele împăturite frumos pe un fotoliu. Pe ea am găsit-o goală, ghemuită cu genunchii la piept într-un dulap. Se otrăvise“.
(La
Mi-ar fi placut sa fi fost gandurile ei, ultimele momente, hotararea, gesturile, ezitarile sau determinarea, modul cum si-a recitat poate Gorunul, ultimele cuvinte gandite sau sonore, graba, lentoarea ; imi doresc sa o fi putut cunoaste indeaproape pe fata care a hotarat sa moara pentru ca - poate - se indragostise, sa stiu gandurile si sentimentele ei atat de exact, incat sa ma confund cu ele... nu pot si nu Imi pot explica...ma fascineaza.
Poate este contextul... este un moment in care incerc sa gasesc un raport intre teoriile/ concluziile lui Durkheim din Sinucidere, si Mitul lui Sisif al lui Camus ; desigur, la un anumit nivel, nu este nimic de descoperit; dar asa, pur si simplu...
Asadar, “Paginile care urmează vorbesc despre o sensibilitate absurdă”...
xxx
No comments:
Post a Comment