impotriva a tot ce`a scris fortuna,
destinele ni s`au indragostit
iar tu, carmaci care iubesti furtuna
de portul existentei noastre te`ai lovit
si coborat in marea buzei mele
cuvinte`ai ancorat nepasator
si`a lor cadere, lanturile grele
au strivit in mine`al visurilor zbor
si sensul meu inca`i legat de tine
si vorba mea prin gura ta ascult
si viata ta curge inca prin mine
si cand saruti prin gura mea saruti
Recitind pagini naive si vechi de ani, (re)descopar cate am uitat... se pare ca am crezut dintotdeauna ca (chiar) daca doi oameni nu se iubesc sau nu se poti iubi, ideile si gandurile lor, si mai ales privirile li se pot indragosti... ca unele iubiri, fie ele nefericite sau netraite sunt scrise sa fie, ca unele iubiri sunt senin, altele furtuna...ca un zambet sau un cuvant poate crea zi sau noapte in preajma sa si in suflet... ca uneori putem fiinta exclusiv pentru celalalt, dincolo de propria existenta... ca poate exista o confundare absoluta, pana la identificare, cu celalalt, reflectata in corespondenta gesturilor si a gandurilor... ca ii poti trai fiecare miscare si sentiment ca si cum ai fi el...
Poate de aceea amintirea lecturii Afinitatilor elective imi este atat de neuitat, si poate tot de aceea ma urmaresc versurile lui Rilke de atata vreme...
Cum sa-mi impiedic sufletul
sa nu-l ajunga cutremurat pe-al tau ?
Cum sa-l inalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva ?
O, cum, cum l-aş aduna
langa ceva pierdut in intuneric,
intr-un ungher tacut, strain, nefrematand,
ce nu se-ndeparteaza
cand adancurile-ţi luneca departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioara, pe tine şi pe mine,
ne impreuna totuşi aşa cum un arcuş
din doua strune doar un sunet scoate.
Pe ce vioara suntem instrunaţi ?
Şi ce artist ne ţine-n mana lui,
cantec cum altul nu-i ?
(Cantec de dragoste)
No comments:
Post a Comment